bookblog.ro

Când ficțiunea are câștig de cauză în fața realității

Scris de • 27 November 2019 • in categoria ,

Titlu: Sub un cer sângeriu
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2019
Traducere:
Numar pagini: 608
ISBN: 978-606-400-510-6
Cumpara cartea

Până la urmă, ce este ficțiunea istorică? Ce înseamnă inspirat din fapte reale? Că autorul a aflat o poveste adevărată și a cosmetizat-o, a adaptat-o după propriile sale idei și cum i-a convenit lui, cu scopul de-a o face mai digerabilă pentru cititori? Mai adaptabilă de către marile studiouri hollywoodiene, ca apoi să poată câștiga o căruță de bani în urma unei potențiale ecranizări de succes? De ce apelează unii autori la astfel de tertipuri? Pot fi considerate valoroase aceste povești? Că fidele nu le poți spune. Și cât anume au voie autorii să modifice, ca să nu rescrie complet povestea? Nu se vor supăra protagoniștii, cei care au inspirat povestea? Însă, până la urmă, studiourile de film nu procedează întocmai ca autorii de ficțiune bazată pe fapte reale, făcând chiar și cartea modificată aproape de nerecunoscut?

Ne aflăm în 1943 și Al Doilea Război Mondial este în plină desfășurare în Italia, la Milano și nu numai. Tânărul Pino Lella fluieră nepăsător pe străzi și singura sa preocupare este să le facă o curte asiduă femeilor frumoase întâlnite pe stradă. Adică să le invite la cinema, să vadă împreună filme americane cu happy-end, ca să mai uite că în jurul lor cad bombe. Bombe care ajung să distrugă case, să omoare oameni nevinovați și aproape să-l omoare și pe tânărul Pino. Așa că părinții lui, proprietarii unui foarte de succes magazin de poșete, se hotărăsc să-l trimită în vârful Alpilor, sub oblăduirea unui preot, pentru a-l proteja. Însă acolo tânărul protagonist ajunge să facă tot lucruri periculoase, și anume să conducă peste granița cu Elveția evrei hăituiţi de naziști.

Acuma, cine a citit puțină istorie știe că Elveția a rămas tot timpul teritoriu neutru, de care nici măcar cruzii naziști exterminatori de evrei și țigani n-au îndrăznit să se apropie. De aici și motivul pentru care Pino și rezistența italiană, căci italienii erau aliați cu naziștii (doar cu numele, se pare), decid că le-ar putea da o mână de ajutor unor oameni a căror singură vină era că aparțineau unui oarecare popor și Hitler le pusese gând rău.

Mai departe, povestea evoluează rapid, un mare avantaj al romanului, de altfel. Pino se întoarce în orașul natal, căci se săturase să simtă că nu ajută îndeajuns rezistența împotriva naziștilor, că ce făcea el acolo, sus în munți, era prea puțin. Însă casa părinților săi este distrusă, iar el, ajungând la vârsta majoratului, este silit să se înroleze. Și ca să nu ajungă pe frontul rusesc, unde mureau cu sutele de mii oamenii, părinții săi îl obligă să se înroleze în armata nazistă. Dar nu ca să-și trădeze patria, căci mulți italieni, deși mai mult cu numele, erau împotriva ocupației naziste, ci ca să devină spion.

Și astfel devine Pino Lella șoferul unui important general nazist, cam cel mai important personaj de acest gen din Italia. Între timp, „Ducele” Mussolini nu face decât să bea vin și să se bucure de nurii amantei, în timp ce i se tot plânge generalului Hans Leyers, șeful lui Pino, că ba ministrul nazist nu-i răspunde la telefon, ba Hitler îl ignoră, deși erau prieteni, ba italienii săi iubiți sunt tratați mai degrabă ca sclavi buni doar de muncă, în loc să se afle pe picior de egalitate cu soldații germani veniți nu să apere Italia în fața atacului Aliaților, ci, mai degrabă, s-o prade.

Situația nu e roz nici pentru naziști, nici pentru italienii de sub „comanda” lui Mussolini. Pentru că Aliații aruncă tot mai multe bombe, care cad din ce în ce mai aproape de obiectivele demne de apărat ale naziștilor. Aliații fiind ajutați și de informațiile pe care Pino Lella le obține cu mari sacrificii. Însă odată cu aceste sacrificii vine și o recompensă: Pino o reîntâlnește pe frumoasa pe care o invitase la film când fusese bombardat cinematograful și care-i trăsese cu nerușinare clapa în seara aceea de tristă amintire. Și așa începe o însuflețită poveste de dragoste.

Acuma, nu zic că povestea în sine nu e captivantă. Ba, din contră. Am citit-o cu sufletul la gură, m-am bucurat și m-am întristat, am suferit și m-am revoltat alături de bietul Pino Lella de-a lungul celor peste șase sute de pagini, cât are povestea. „— Eu nu mi-i pot explica pe naziști. Cred că nici naziștii nu și-i pot explica pe naziști.” spune un personaj din carte, ceea ce surprinde perfect ce simțeau oamenii nevoiți să suporte zilnic asemenea orori, să vadă zilnic cum sunt săltați oameni de pe stradă și mânați ca vitele nu se știe unde, tratați mai rău ca sclavii de pe galere sau chiar și ca animalele. Dar parcă era prea puțin, să se revolte în sinea lor și să ajute câteva zeci de evrei să scape în Elveția.

Nu știu cât e ficțiune și cât e realitate în această poveste. Poate ar fi trebuit să citesc mai multă istorie, despre ce s-a întâmplat cu adevărat în Italia anilor 1943, 1944 și 1945, până ce Hitler și Mussolini să fie înfrânți și să-și găsească un prea blând sfârșit pentru atrocitățile lor. M-a revoltat însă lipsa de atitudine a majorității italienilor, pasivitatea cu care au acceptat să fie tratați nu ca egali, nu ca aliați, ci mai degrabă ca supuși, ca țară ocupată, lăsându-i pe nemți să-și facă mendrele cu ei și să asiste neputincioși cum le erau luați copiii, grânele din hambare și animalele din bătături, deși venea iarna.

Totodată, m-a surprins vehemența și violența cu care au reacționat după încheierea conflictului. M-au surprins și m-au revoltat multe lucruri, în mare parte, din păcate, adevărate. Mulți spuneau că doar executau ordine, își găseau această scuză generală ca să comită acte de o violență îngrozitoare, șocantă. Mulți spuneau că nu ei decid, că va trece, că vor veni și vremuri mai bune, nevrând să admită că se transformau și ei, faptă cu faptă, de la o zi la alta, în monștrii care le dădeau acele ordine.

Povestea e crudă și amară în cea mai mare parte, însă astfel de scene au fost la ordinea zilei timp de șase ani nesfârșiți, când omenirea și-a dezvăluit cea mai hâdă față posibilă. Când din om a ieșit ce era mai rău, când s-au transformat aproape cu toții în animale pentru niște bucăți de pământ cărora le ziceau țări. Când un tiran a decis că un popor trebuie exterminat. Când s-au întors cu toții împotriva celorlalți, când s-au căsăpit unii pe alții. Povestea de dragoste a lui Pino cu frumoasa Anna încearcă să mai îndulcească nițel realitatea, să mai descrețească nițel frunțile și să mai împrăștie nițel întunericul ce se lăsase peste întreaga lume. Din păcate, nu prea izbutește pe deplin, iar autorului chiar și eu i-am reproșat că prea a cosmetizat totul, ca să iasă de-un film de succes, neglijând totuși realitatea și adaptând-o ca să iasă cum i-a convenit lui.

Tablou de final:

„Revăzu în gând toate evenimentele teribile la care asistase de când venise războiul și în nordul Italiei. Micuțul Nicco, ținând grenada în mână. Tullio în fața plutonului de execuție. Sclavii din tunel. Degețelele care se ițeau din vagonul roșu de marfă, pe Peronul 21. Și acum capetele acelea fără trup, pe stâlpii de gard înzăpeziți.”

    Categorie: , | Autor: | Editura:



    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    • Prietena diavolului Peter Robinson

    Copyright ©2011 Bookblog.ro