Titlu: Cântăreţul de tango
Autor: Tomas Eloy Martinez
Rating:
Editura: Curtea Veche
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Mihai Iacob
Numar pagini: 207
ISBN: 978-973-669-896-5

De fiecare dată când mă întâlnesc cu literatura Americii de Sud - nu de multe ori, trebuie să recunosc - sunt fascinată imediat de atmosfera labirintică indusă de cutare sau cutare scriitor. Martinez nu a făcut nici el excepţie. Doar că, la fel ca şi celelalte cărţi citite, obsesia sud-americană pentru istorie, digresiunile, care ar constitui excelente surse pentru alte şi alte poveşti, întrerup tempoul firului narativ principal, tăind din misterul lui.

Naratorul din Cântăreţul de tango este Bruno Cadogan, student american care soseşte la Buenos Aires pentru a-şi scrie teza de doctorat despre eseurile lui Borges asupra originilor tangoului. Interesul lui Cadogan este de la început atras de Julio Martel, cântăreţul de tango care nu a înregistrat niciodată niciunul din cântecele sale şi care şi-a făcut un obicei de a apărea în diferite locuri, cele mai puţin probabile, şi a-i uimi pe toţi cu talentul său inconfundabil. Adesea comparat cu legendarul Carlos Gardel, se spune că auzindu-l pe Martel cântând e o experienţă supranaturală. Mereu pe urmele lui, studentul Bruno ajunge invariabil prea târziu.

Cartea abundă într-o mulţime de alte poveşti adiacente, scriitorul prezentând în fiecare câte o bucăţică de istorie argentiniană, dar care nu face decât să sporească frustrarea: niciuna din aceste poveşti, de altfel cu personaje interesante, nu sunt total integrate în roman, în căutarea iniţială.

Pe de altă parte, adevăratul erou al romanului pare să fie însuşi oraşul, Buenos Aires-ul şi istoria lui recentă, cu cafenele şi anticariate, cu spectacolele de tango, pieţele cu bolivience în costume colorate vânzând mirodenii misterioase şi copii care "fluierau nişte melodii atât de frumoase, că puteai să-ţi sprijini creştetul pe ele: bieţii copii îşi băgau mâinile în buzunare şi singurul lucru pe care-l găseau acolo era vremea bună, îndeajuns să uite pentru o clipă patul bestial în care nu aveau să doarmă în noaptea aceea". Dar oraşul nu este doar locul boem, propice inspiraţiei, ci şi un labirint de nedescris, orientarea este îngreunată din pricina monotoniei clădirilor, iar halucinaţiile resimţite de narator într-unul din cartierele cele mai misterioase, Parque Chas, conduc spre ceea ce criticii numesc realism magic, acele ciudăţenii inexplicabile care fac nesimţită trecerea de la realitate la absurd, ca şi cum ai fi prins în visul altcuiva.

Citind, afli o mulţime de lucruri despre Argentina de azi, despre criza financiară din 2001, despre oraşul care se schimbă permanent, oamenii care nu ies niciodată din cartierele în care locuiesc şi care nu primesc niciodată vizitatori, despre obiceiul secular de a elimina din istoria ţării toate elementele care contrazic versiunea oficială a unei naţiuni măreţe. Păcatul naraţiunii este că se avântă în multe direcţii, autorul nefiind un păpuşar destul de priceput pentru a le armoniza în întregul romanesc.