bookblog.ro

Carte de identitate

Scris de • 30 June 2008 • in categoria

0Autor: Juan Goytisolo
Rating: 3 stele - Juan Goytisolo - Carte de identitate rating - recenzii carti
Editura: Leda

Juan Goytisolo - Carte de identitate - recenzie cartiDin punct de vedere tehnic, în primele pagini ale Cărţii de identitate, orice profesor tipic(ar) de liceu va găsi o adevărată oază de "elemente auditive, elemente vizuale, elemente olfactive" la explorarea căreia şi-ar putea obliga, cu sadism şi deontologie, elevii. Pe lângă acestea, o anumită precizie a adjectivului, o generozitate a detaliilor, un balet stilistic care trădează un autor sigur pe mâna lui. Acestea se traduc, la nivel afectiv, într-o senzaţie de părăsire í  la Mar Adentro, filmul lui Alejandro Amenabar (pe undeva paradoxal, duritatea vocii narative duce mai degrabă la Europa lui Lars von Trier). Goytisolo scrie cu poftă, sinuos, cu tumbe şi loopinguri, schimbă inspirat cadrele meditative cu reportajul alert, dialogul în rafale poliglote cu frazele-convoi, fără semne de punctuaţie. Pe cât de anevoie de decriptat în şarjele de enunţuri fracturate, pe atât de reconfortant şi sugestiv în miniaturi precum:

"Câinii îl escortau lătrând supli şi flexibili"; "Nori uriaşi, pompoşi, parcă anunţând o uvertură de operă"

"Când răsună rafala, e ora zece şi jumătate dimineaţa. O barză planează lin în văzduh şi, speriată de bubuitura împuşcăturilor, taie iute cerul pieziş şi se refugiază în clopotniţa bisericii din Yeste"

Putem continua analogia cinematografică spunând că lectura cărţii lasă impresia vizionării unui film pe repede-înainte, montat atent, însă lipsit de generic de început şi sfârşit.

La începutul romanului, Alvaro stă la ceas de amurg şi amintirile îi trec paradă prin faţa ochilor, prinse în insectarul personal al unui album de fotografii. Alvaro este un fel de non-persoană - cu o individualitate infuzată de teamă, alcătuită traumatic din crâmpeie, pare a fi cel mai spectral personaj principal posibil. Îţi lasă impresia că înăuntrul lui poate fi depozitat orice, fără riscul vreunei reacţii vigilente. Pentru Alvaro, Spania natală este ridicolă, stearpă şi sumbră. (Ce distanţă enormă între nihilismul lui Goytisolo şi superba "Matrie" a lui Miguel de Unamuno). Alvaro, ciudat, deşi este victimă, nu-ţi poate inspira milă. Singurul refugiu pe care (crede că) îl are Alvaro este între coapsele lui Dolores, prilej de spasmodico-nostalgice scene de sex sau dialoguri vâscoase precum: "-" Mai ţii la mine? - Nespus de mult. - Îţi place trupul meu? - Nu-l cunosc. N-am să ajung niciodată să-l cunosc întru totul."; "Îţi aminteşti când ţi-era frică de mine? - Încă mi-e frică. - Trupul meu îţi aparţine"; " - Mă iubeşti? - Nu-ţi cunosc trupul. N-am ajuns la capăt."; " - Nu ne vom putea întâlni niciodată. - Nu-ţi place trupul meu? - Mă înec cufundându-mă în el."

Cartea de identitate nu are, spre dezamăgirea profesorilor de liceu mai sus menţionaţi, nici o desfăşurare liniară a acţiunii, nici un punct culminant bine cristalizat, nici un deznodământ conclusiv. În ultimele două părţi, totul se dizolvă, ca într-un carusel în viteză, sub avalanşa de schimbări de registru, cadre, ton şi perspectivă. Averse şi descărcări electrice care anunţă pentru final o bolborositoare retragere în neant.

De altfel, neantul este o prezenţă permanentă în roman. Când va muri, Alvaro va muri întrucâtva pleonastic; moartea nu doar că e văzută numai ca un exitus biologic, dar şi ca pe un final prilej de silă cosmic-mizantropă, aşa cum pare a-i prezice naratorul:

"" urma să fii îngropat în acel petic de pământ, restituind ţărânei bucăţile risipite ale trupului tău într-o obscenă simbioză cu ceilalţi membri ai stripei, dezintegrându-te acolo, în neantul periplului tău absurd, în vecii vecilor."

Pentru coperta a IV-a, editorul român a optat pentru un citat din Time Litterary Supplement, conform căruia romanul de faţă, împreună cu celelate două părţi ale trilogiei Tripticul răului, ar fi "o demitizare a culturii, ideologiei şi limbii spaniole". Ne putem întreba legitim ce ar putea însemna o demitizare a culturii spaniole? Să fie oare denumit aici, prin vorbe stângace, acelaşi fenomen stupid care se manifestă şi prin spaţiul carpato-danubiano-pontic - acela de refuz al autorităţii fireşti impuse de valoare? Mai mult, ni se pare foarte greu de alcătuit un portret-robot al "ideologiei spaniole". Şi mai mult, ştim că o limbă se poate îmbogăţi, primeni sau inova. Sau că se poate stâlci - emisiunile TV, comentariile pe internet şi lucrările de bacalaureat ale elevilor de liceu (ai aceloraşi profesori) ne oferă cu regularitate exemple deopotrivă hilare şi înspăimântătoare. Dar cum se poate demitiza o limbă este, credem, un mister pe care nu-l poate elucida nici o echipă de cercetători americani.

E drept, Juan Goytisolo are, şi din punct de vedere ideatic, nu numai tehnic, ceea ce s-ar putea denumi ca pofta spargerii de canoane. Nu în mod bolovănos şi declamatoriu, ci mai degrabă cu sentiment călduţ şi vag rânced de "profanare intimă şi plăcută". Goytisolo nu loveşte setos cu şpiţul în nimburi, ci preferă să împartă bobârnace sarcastice. Susţinută de etichetarea familiei drept o instituţie opresivă sau de numeroasele apariţii ale unor cucoane habotnice susţinătoare de Mussolini, "demitizarea" (whatever that means) curge pe muzică de Mozart şi Beethoven, Mahler şi Schubert. Dar credem că orice cititor va putea lectura Cartea de identitate răsfăţându-se, în semn de protest, cu acordurile catifelate şi greu de "demitizat" din Asturias, Granada sau Sevilla din Suita Spaniolă a lui Isaac Albéniz.

Scrisă de Silviu Man

Categorie: | Autor: | Editura:



Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Sună ca şi cum autorul se apropie periculos de auto-admiraţie, cu pofta spargerii de canoane cu tot (dar are oare şi puterea? sau canoanele potrivite?) Care ţi s-a parut a fi sensul titlului?

    raspunde

  2. Silviu Man spune:

    Ce sunt acelea canoane? De decenii se vorbeste de canoane, de inovatie, de … hm… evolutie. A scrie contra canoanelor de acum inseamna pur si simplu a scrie firesc (si aici ar urma intrebarea oricarui relativist : cum definim firescul? :) . Titlul original este Senas de identidad. Optiunea traducatorului roman mi se pare potrivita, pastreaza ceva din sarcasmul autorului.

    raspunde

Lasa un comentariu Click here to cancel reply.

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro