Titlu: Să-mi dai de ştire
Autor: Pino Roveredo
Rating:
Editura: RAO
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Aida Ferencz
Numar pagini: 122
ISBN: 606-609-149-7

Cartea lui Pino Roveredo însumează câteva experimente emoţionale menite să influenţeze întreaga concepţie a cititorului, manipulând din punct de vedere afectiv şi ajutând la formarea unui cadru propice potenţialei „meditaţii" cu privire la valoarea adevărată a fiinţei umane, a vieţii ca manifestare a dragostei şi a necesităţii aproapelui în majoritatea situaţiilor neprevăzute.

Opera exprimă, în primul rând, debusolarea manifestată în spaţiul citadin, integrată în câteva pagini de nuvelă excepţionale, care lucrează cu indivizi solitari, neînţeleşi, neintegraţi sau, mai bine spus, exilaţi din societate. Efervescenţa narativă redată de utilizarea, în majoritatea cazurilor, a persoanei întâi, umbreşte, însă, finalul şi invită cititorul să facă presupuneri, să spere, să lupte pentru ideea sa, pentru ca apoi să sfârşească în punctul din care a pornit.

„Astăzi părem eroii unui zbor în care nu există cer, în timp ce ne încurcăm în aripile care nu-şi au rostul."

Interesant este, de asemenea, modul de scriere. Dacă în mod normal o carte de nuvele porneşte de la hotărârea că scurtele forme de proză nu vor avea legătură între ele, în cazul lui Pino Roveredo, în ciuda discrepanţelor de la nivelul personajelor, fondul comun (oraşul, spaţiul cosmopolit), cât şi durerea, dorul, dorinţa, dezamăgirea ca modalităţi de conturare, portretizare, ajută la împletirea, realizarea unei continuităţi involuntare în cadrul romanului, care nu permite cititorului să abandoneze cursul lecturii odată ce a sfârşit un presupus capitol. O astfel de tehnică de construcţie intensifică senzaţiile primare generate de volum, astfel încât rezultatul final este unul de excepţie: autorul modelează, concret, atitudinea noastră asupra a ceea ce citim, iar fiecare poveste are un ritm comun cu al nostru, crescendo, pornind de la banalitatea unei existențe care nu trădează vreun canon şi ajungând, în final, la o explozie de trăiri şi de forme de exprimare care instigă, pe de o parte, dar şi uimesc într-un mod pozitiv, pe de altă parte.

Paradoxul este de apreciat; pentru a nu trimite opera în sfera tragediilor, majoritatea prozelor ilustrate în volum sunt dublate de o urmă fină de umor care menţine întregul fir narativ pe linia de plutire. Cititorul are astfel ocazia ca, prin intermediul pauzelor narative, să se odihnească din punct de vedere emoţional, pentru a nu ajunge la un nivel la care drama să nu mai aibă acelaşi impact datorită prezenţei ei continue în operă - în sine, să nu mai afecteze în niciun fel. Această modalitate inteligentă de construcţie facilitează o pendulare, o continuă diferenţă de frecvenţă a afectelor, ca şi când opera în sine ar avea singură ceva de spus fără ca măcar să existe nevoia de a o parcurge prin modalităţile consacrate.

În consecinţă, Roveredo invită omul de rând, cititorul, să participe la jocul său, de o intensitate extraordinară, aşa încât, la finalul cărții, înţelegem cel mai probabil mai puţin decât în momentul în care am început parcurgerea acesteia. Un frumos truc scriitoricesc de autodescoperire evidenţiată de întrebările ce se nasc în noi şi în jurul nostru.

• Plusuri

  Lectură scurtă, condensată în ciuda a ceea ce transmite, frumos structurată.

• Minusuri

  Accent prea mare pe afectivitatea operei care implică uneori o statică prea puternică.

• Recomandari

  Oricărui doritor de opere care abordează subiecte sensibile, dar şi celor grăbiţi, care citesc pe fugă în metrou sau în autobuz, dimineaţa.