bookblog.ro

Castele de furie – un debut spectaculos

Scris de • 23 July 2018 • in categoria

Titlu: Castele de furie
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2017
Traducere:
Numar pagini: 240
ISBN: 978-606-779-266-9
Cumpara cartea

„Viteza trenului și fixitatea cărții iluminate. Etern schimbătorul polimorfism al lumii din jur și împietritul microcosmos al unui ochi care citește. Ca un sâmbure de liniște în miezul unui vuiet. Că n-ar fi o istorie adevărată, adevărată istorie, ne-am putea gândi: nu-i decât frumusețea unei metafore exacte. În sensul că poate, dintotdeauna, și pentru toată lumea, să citești nu înseamnă niciodată altceva decât să fixezi un punct ca să nu fii sedus, și ruinat, de incontrolabila alunecare a lumii. Nu s-ar citi nimic, dacă n-ar fi din frică. Sau pentru a amâna ispita unei dorințe ruinătoare căreia, se știe, nu îi poți rezista. Citești ca să nu-ți ridici privirea spre geam, ăsta-i adevărul.”

L-am cunoscut pe Alessandro Baricco acum ceva ani, cu ocazia unei recenzii pe care am scris-o despre un alt roman de-al său, Emaus (publicat în 2009, tradus în România în 2012, tot la editura Humanitas). Stilul lui m-a surprins încă de pe atunci: e insinuant, misterios și multistratificat, o rețea de senzualitate și de referințe livrești. Emaus îmbină un mit biblic cu frivolitatea adolescentină, totul înfășurat într-o aură mistică. Textul e intens, îndrăzneț și nostalgic. Acum am făcut câțiva pași în spate, ducându-mă la începuturile literare ale acestui autor. Castele de furie este romanul lui de debut, o reprezentare a Angliei victoriene, cu toate psihozele, prejudecățile și resemnările ei. Personajele sunt memorabile, tehnica narativă e fragmentară și povestea e pusă în mișcare de trei pasiuni copleșitoare: sticla, trenurile și muzica. Ce poate să iasă oare din acest amestec?

Quinnipak: idealuri mari într-un oraș mic

Alessandro Baricco își plasează povestea la mijlocul secolului al XIX-lea, în orășelul Quinnipak, în Anglia victoriană. Noua civilizație industrială conviețuiește alături de vechi precepte sociale și din când în când, această vecinătate alimentează neliniștea provincialilor.

Domnul Rail, un om de afaceri înstărit căsătorit cu cea mai frumoasă fată din oraș, June, este un călător neobosit, care apare și dispare, după pofta inimii. Aleargă mereu după o idee și are ambiția intimă de a dilua așteptarea pe termen nedeterminat a nevestei trimițându-i mereu același cadou. Pehnt este un tânăr curios și naiv, căutând să își facă o viață în afara ținutului natal și privind lumea ca pe un test dificil pentru care trebuie să se pregătească neîntrerupt. De aceea, își transformă jurnalul într-un manual de supraviețuire, cu maxime, reguli, principii și observații menite să-l orienteze în tot hățișul de evenimente și emoții care-l copleșesc. Bunul său prieten Pekisch e complet absorbit de nevoia urgentă de a-și găsi nota muzicală, ascultă ploaia cu satisfacția unui compozitor ucenic și face din comunitatea Quinnipak un instrument bizar, un umanofon, în care fiecare membru are datoria de a învăța și de a-și asuma o notă. Toate aceste destine paralele sunt accelerate de trei evenimente majore: ambiția domnului Rail de a construi o cale ferată în Quinnipak, apariția lui Hector Horeau, un geniu singuratic al sticlei, și figura tragică a lui Mormy. Baricco nu e preocupat de restabilirea vreunui echilibru moral. Dacă insistăm să găsim o rezolvare, autorul răspunde simplu și concis: America!

Cădere liberă

În Castele de furie totul e condamnat să se dizolve. Căutarea febrilă a unui sens nu face decât să declanșeze o speranță inutilă, o cursă contra cronometru împotriva timpului. Domnul Rail își imploră partenerul de afaceri să-și amâne moartea prin propria voință până când calea lui ferată va străbate Quinnipakul. Castelul de sticlă al lui Hector Horeau se vrea o sfidare inteligentă a legilor fizicii, o simulare vicleană a libertății, dar totul nu se dovedește decât o condamnare la nebunie a inventatorului. Muzica lui Pekisch și aranjamentele lui orchestrale nu fac decât să declanșeze neliniști metafizice vagi în ascultători, aducând la lumină tristeți deghizate de altfel cu multă grijă.

Toate personajele sunt sortite să cadă, dar ceea ce surprinde Baricco în acest roman e complexitatea capcanelor pe care singuri și le pregătesc. Toți trăiesc hipnotizați de o iluzie periculoasă: că pot da un sens neobișnuit propriilor destine, scriindu-le ca pe o carte. Pe această linie, Baricco însuși include în roman tot felul de formule narative: repetiții, secvențe de jurnal, planuri narative fragmentate care se întretaie când te aștepți mai puțin, ironii tăioase la adresa propriilor personaje, epistole cinice, pasaje lirice, declarații contradictorii, conștiințe anihilate de o obsesie atotstăpânitoare. Fiecare capitol oglindește o nouă față a furiei, o ferocitate fără cusur a voinței umane de a fi mereu mai mult, o voință pe cât de încăpățânată, pe atât de predispusă prăbușirii.

  • Plusuri

    Un text fascinant, ambiguu, fluent și întortocheat totodată, cu mize livrești și cu reprezentări psihologice cutremurătoare.

  • Minusuri

    Nu vă recomand să-l citiți în salturi. Textul e atât de bine legat încât orice pauză prea mare îi atenuează efectul.
    Recomandări.

  • Recomandari

    Pentru fanii lui Baricco, pentru postmoderniștii discreți, pentru cei care încă mai călătoresc cu trenul, pentru studenți, pentru cei cu temperament sangvinic, pentru cei care încă nu s-au hotărât dacă vor să fie cu adevărat liberi.

Autor: | Editura:



Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si


    Warning: Undefined array key 0 in /home/bookblog/public_html/wp-content/themes/bookblog2.0/parts/single-recenzie-sidebar.php on line 6

Copyright ©2011 Bookblog.ro