0Autor: Luis Leante
Rating:
Editura: Vellant

(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

[Excurs] Pentru cei care ar putea ridica din sprâncene citind titlul acestei cărţi: ştiu la ce vă gândiţi, dar nu, nu este una din acele cărţi. Un cititor, după ce trece de un anume număr de cărţi, poate câteva sute, începe cumva să mustească de prejudecăţi, şi una din ele pleacă tocmai de la titlul volumului din faţa lui. Presupun că nu este un lucru rar, mai ales când ne credem toţi dotaţi cu "antene" care ne avertizează că nu trebuie să ne pierdem vremea cu o carte care are un asemenea titlu. Odată ce ţi-ai propus să nu (mai) citeşti literatură de dragoste, roman noir sau poezie fracturistă, fugi, sau cel puţin, nu eşti interesat foarte tare să priveşti dincolo de copertă.

Cât te mai iubesc este o carte ce împărtăşeşte o experienţă şi deschide ochii asupra unor probleme pe cât de actuale, pe atât de puţin mediatizate: Sahara Occidentală cu divizarea ei şi abuzurile, încălcarea drepturilor omului şi terorism, în prezent saharienii fiind obligaţi să-şi părăsească ţara pentru a scăpa de invaziile marocane şi mauritane.

Povestea de dragoste dintre Santiago şi Montse este doar motivul invocat de autor pentru a zugrăvi viaţa saharienilor. Idila adolescentină îi aduce pe cei doi într-o lume necunoscută, plină de mistere, de care unul se îndrăgosteşte, în timp ce al doilea va cunoaşte acolo teroarea.

Cartea este un şir de întoarceri în trecut şi reveniri în prezent, năucitoare, şi care, deşi înfăţişată într-un ritm alert, povestea se ţese şi este susţinută din dorinţa autorului de a ne pune faţă în faţă cu un altfel mod de viaţă, cu ceremoniale şi credinţe deosebite de cele ale occidentalului blazat şi avid de exotic. Sunt două moduri de a privi lumea şi de a accede la nemurire, o călătorie din care "civilizatul" se va întoarce purificat, poate mai conştient de baraka (har divin) şi norocul lui.

Cât te mai iubesc pune faţă în faţă contrastul între confortul european şi improvizaţia de care dă dovadă saharianul, popor nomad prin excelenţă, care trebuie să se adapteze mediilor celor mai ostile şi, în principal, lipsei apei. Apoi, este vorba de o diferenţă pe care o instaurează religia: lejeritatea cu care un saharian te primeşte în casa lui, ospitalitatea şi generozitatea lui şi toate acestea fără a cere nimic în schimb; deosebire evidentă în comparaţie cu societatea occidentală, bazată pe interes şi mânată de egoismul propriei lupte de supravieţuire.

Cred că cel mai mare merit al acestei cărţi este faptul că trage un semnal de alarmă asupra unei probleme, asupra unui conflict nu arareori sângeros, în care sunt implicaţi sute de mii de oameni. În afară de asta, autorul este un excelent mânuitor al naraţiunii şi nu de puţine ori avem impresia că în tot vârtejul de evenimente, este foarte probabil ca ceva să-i fi scăpat. De fiecare dată însă, ne convingem că avalanşa este bine strunită şi că niciun detaliu nu este mai puţin important decât următorul.

Scris de Ioana Ristea