Titlu: Castele de furie
Autor: Alessandro Baricco
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2017
Traducere: Dragos Cojocaru
Numar pagini: 233
ISBN: 978-606-779-266-9

Ce se întâmplă atunci când începi să trăieşti o carte? Când lectura îţi aduce senzaţia unui vertij din care nu poţi scăpa? Când ajunţi să simţi efectul psihodelic al unui roman de amploare? La aceste întrebări, dar şi la multe alte am încercat să îmi dau răspuns cititndu-l pentru prima oară pe Alessandro Baricco. Spre marea mea ruşine, scuzabilă din lipsă de timp şi prea multe cărţi bune de citit, am făcut cunoştinţă cu acest scriitor mult prea târziu. Dar din fericire am luat startul potrivit cu primul său roman Castele de furie.

Alessandro Baricco este, pentru cei care nu îl cunosc, un scriitor italian contemporan, licențiat în filozofie, autor de romane, eseuri, piese de teatru și scenarii de film. Cea mai cunoscută operă a lui Baricco este proza scurtă Novecento. Un monolog, care a stat la baza filmului Legenda pianistului de pe ocean(1998), regizat de Giuseppe Tornatore.

În cazul romanului Castele de furie, Baricco merge pe concentricul scriiturii, apelează la repetiţii care adaugă atmosferă. Autorul transformă cele mai bizare simţăminte într-o nouă dimensiune de percepţie a realităţii. Ne aflăm într-o Anglie victoriană în plină revoluţie industrială, moment care nu doar atinge dimensiunea tehnică a realizărilor umane, ci şi cea spirituală, care implică de cele mai multe ori eforturi şi lipsuri.

Romanul este o prezentare tridimensională a unor personaje plane, vieţile cărora curg într-un paralelism tenebru. Avem, pe de o parte, un cuplu nefericit, consumat de prorpia pasiune, Jun şi domnul Rail, iar, pe de altă parte, o comunitate înfrăţită cu caraghioslâcuri : o văduvă Abbeg, al cărui soţ epistolar moare înainte de nuntă, un băieţel îmbătrânit şi un bătrân infantil.

Fiecare dintre aceştia îşi construiesc sau demontează piesele destinului în jurul unei mirifici invenţii care a marcat acele timpuri: trenul. Viteza aceastuia, mirabolanta şi fulminanta sa apariţie marchează nu doar un progres tehnic, ci şi un aparte fel de viaţă, în plină dinamică. Baricco creează în jurul acestui subiect o amplitudine cu totul specială. Acesta este un creator de imagini vii, închise în cuvinte puţine. El îşi imortalizează personajele în cele mai bizare feluri, de parcă acestea ar fi eroii unei tragicomedii antice, pierdute în colbul trecutului.

Unele pasaje sunt de o profunzime deosebită, dictată de necesitatea mesajului deosebit pe care autorul îl imprimă prototipurilor literare :

„Jun stătea cu capul rezemat de pieptul domnului Rail. Să facă dragoste astfel, în noaptea în care el se întorcea, era un pic mai frumos, un pic mai simplu, un pic mai complicat decât într-o noapte oarecare.

Alessandro Baricco apelează la inversiuni, la repetiţii care nu doar accentuează bizar o idee, ci fac romanul transformabil pentru o percepere cinematografică. Scenele citite se întipăresc perfect pe retina cititoruluir, ţinându-l prins într-o dependenţă totală:
„...este timpul care e o lamă cu vârful cum nu se poate mai tăios şi secţionează eternitatea – chirurgia orelor, fiecare minut o rană, o rană pentru mântuire...

Toate scenele şi mişcările sau fixitatea acestora creată natural de Baricco devin pentru cititor o dimensiune aparte, un făgaş pe care dacă porneşti, îţi asumi responsabilităţi iminente. Aşa că, acest italian care a transformat scriitura italiană a la dolce vita într-o parabolă a nimicurilor trăite, nimicuri care deconstruiesc fenotipul uman până la cele mai infime celule, până la cele mai sincere trăiri, merită a fi citit cu atenţie sporită, cu respect faţă de maniera în care şi-a dresat cuvântul şi propoziţia pentru a da naştere unor Castele de furie.

• Plusuri

  Lucrarea este o construcţie sintactică şi polifonică până la cele mai minuscule scene.
  Personajele impecabil construite.
  Diapazonul emoţiilor este atât de vast, încât ţine loc de cele mai diverse descrieri statice.