bookblog.ro

Colecţionarul

Scris de • 20 June 2009 • in categoria

0Colectionarul recenzie
Autor: John Fowles
Rating: Colectionarul rating - recenzii carti
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2007
Traducător: Mariana Chiţoran
332 pagini
ISBN: 978-973-46-0599-6

(ediţia în limba engleză aici)


Acum, fetelor, atenţie. Ce se întâmplă este că sunteţi foarte frumoase ş.a.m.d astfel că de unde nu te aştepţi răsare câte un valet de "inima neagră", amărât şi prăpădit, că nu vă are, că sunteţi viaţa lui, că universul îşi este sieşi redundant dacă inimile voastre nu se însumează, şi oricât s-ar strofoca bietul înamorat voi rămâneţi inabordabile şi la fel de frumoase şi consideraţi (pe bună dreptate, poate) că străpungerea cu inelarul se va face în condiţii certe care vi se cuvin incontestabil.

Dar să zicem că băiatul, bleg şi mâhnit, capătă deodată un soi de forţă la care nu s-ar fi aşteptat, forţă pe care doar hazardul cu alegerile lui dubioase o poate da unei fiinţe atât de neînsemnate, o forţă ... în fine, câştigă la loto, asta era faza. Frederick Clegg, funcţionarul de la Anexa Primăriei din orăşelul până atunci inexistent, îl prinde pe Doamne-Doamne de picior, picior care valorează mai exact 73.091 lire. Acum, Frederick are, în afară de bani cât pentru patru vieţi, încă două mari calităţi: 1. e pasionat de entomologie (adică studiul insectelor), mai exact îi plac lepidopterele (adică fluturii), mai exact îi plac lepidopterele moarte şi atârnate în insectare (adică "expuse") şi 2. e pasionat de Miranda, studentă în Londra, artistă, belearte, avangardă, modernism, inteligenţă, talent. Faceţi voi calculele.

În fine, hai că le fac eu: la câteva săptămâni după ce se trezeşte cu găleata de bani în braţe, fostul geek, nerd, (... dweeb, grind, wonk, swot, înţelegeţi voi) capătă mijloacele de a deveni ce a visat dintotdeauna. Într-o seară îndeajuns de întunecată: "Vă rog să mă scuzaţi, vă pricepeţi la câini?", "De ce?", "E îngrozitor, dar tocmai am lovit unul cu maşina". Jmaf! compresa cu cloroform şi un pic de tetraclorură de carbon, pentru gust presupun, rezultă camionetă, rezultă proaspăt cumpărata cabană, rezultă pivniţă, rezultă adio libertate. Şi ştiţi ce, "Cred că foarte mulţi oameni care par fericiţi ar face ce am făcut eu sau lucruri asemănătoare dacă ar avea timp şi bani la dispoziţie".

Înainte să vă gândiţi la toate minunăţiile pământului, fetelor, să vă furnizez detaliile: omul acesta este ceea ce s-ar numi a thousanare, e gata să vă cumpere şi să vă ofere practic orice (în afară de libertate, se înţelege), nu v-ar atinge de voi nici în ruptul capului, aveţi toată intimitatea, cărţi, tablouri, magnetofon cu Jazz Ensemble, vinuri, mâncăruri imposibil de pronunţat, tot. Tot. În plus, ştim cu toţii că, rupt din contextul său social călduţ şi confortabil, omul e gata să sară pârleazuri altădată de nesărit, singurătatea, întunericul, raţia alimentară, raţia de aer curat, bunătatea - chiar şi mainacă - a singurei persoane cu care poţi realiza un contact, şubrezenia promisiunilor de eliberare ... mintea omului poate funcţiona în feluri nebănuite sub aceste tone conjuncturale. Cât despre el, lucrurile sunt poate mai simple. E genul de nebun normal. În afară de faptul că e nebun, totul este în regulă: "E colecţionar, de-aici provine tot ce este mort în el".

John Fowles, (am avut serioase probleme în pronunţarea numelui de familie şi sunt convins că în continuare stâlcesc săracul) profesor de literatură la Oxford, este genul de autor căruia îi lauzi capacitatea de a da în mintea unor non-literaţi. În sfârşit, nu ştiu dacă este un gen cu adevărat, însă personajele par că-şi scriu jurnalul (căci aceasta e forma) cum ar vorbi şi viceversa, iar neştiinţa autorului - de aici, distanţa mare faţă de ubicuitatea realismului - este delicioasă. Ştiu că de curând şi-a publicat propriul jurnal - care, din câte am auzit, dar nu bag mâna în foc, e mai aproape de eseu decât de un carneţel cu amintiri. Dacă apare pe la noi, aş fi curios să cunosc un John Fowles mai aproape de John Fowles.

Două cuvinte despre filmul "The collector" (1965): dacă ai un pic de experienţă şi îţi poţi da un rewind în istoria cinematografiei pentru a-l aprecia, probabil vei reuşi. Eu n-am putut şi mi s-a părut uşor oribil.

Voi reveni pe-aici cu acest John, e versiunea british a noului roman francez. How"™s that for a strange one... Unde mai punem grase păienjenişuri de intertextualităţi pentru împătimiţii dictonului "cărţile se scriu din cărţi" (în general din Shakespeare şi Dickens) şi o umbră de critică socială: Miranda este artista "înaltă", Freddie este burghezul semihandicapat din punct de vedere artistic, celebra ceartă.

Încă ceva: este poate cartea pe care am citit-o cel mai repede în ultima vreme. A intrat ca un glonţ. Vroiam să văd ce se întâmplă la sfârşit. Ceea ce vă întrebaţi şi voi acum.

Scris de
Octav Popa

Categorie: | Editura:



Citeste cele 8 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Yuki spune:

    ‘Ştiu că de curând şi-a publicat propriul jurnal…’ —–de curand inseamna in 2003 vol. 1 si 2006, vol. 2, publicat postum ( John Fowles a murit in nov. 2005).
    ‘este genul de autor căruia îi lauzi capacitatea de a da în mintea unor non-literaţi. ‘; ‘Voi reveni pe-aici cu acest John, e versiunea british a noului roman francez…’—tind sa cred ca n-ai inteles nimic din scriitorul asta; John Fowles este un postmodernist in cel mai pur sens al cuvantului, de unde comparatia cu nopul roman francez?

    raspunde

  2. okta spune:

    De ce l-ai băga din start în oala postmodernă? Ba mai mult, “în cel mai pur sens al cuvântului”? Explică-te un pic. Când explici, să fii atent să nu-i atribui vreun dram de ironie, căci nu găseşti. Şi eu am căutat, multe pagini am crezut că Fowles scrie un pseudothriller, dar n-am găsit.

    Eu, de exemplu, l-am pus lângă noul roman francez pentru faptul că “sentimentul”, ori de câte ori apare în roman, este pus laolaltă pentru cititor din descrieri metodice, uneori inutile şi repetitive. Cel mai bun exemplu, atracţia dintre cei doi se transformă în ură şi iar în atracţie şi iar în ură, dar te trezeşti că descoperi jocul ăsta pigulind alte chestiuni pe care ţi le serveşte naratorul.

    Îmi fac mea culpa pentru decalajul cu jurnalul.

    raspunde

  3. Oana spune:

    Sincera sa fiu, citind cele de mai sus, am avut senzatia ca sunt scrise de o dragutza cosmopolitana la sueta cu fetele, despre ultima dintre cartile Sophiei Kinsella.
    Pacat.
    Si mie mi se pare ca nu l-ai priceput deloc pe “acest John”. Pe asa de multe planuri mi se pare superficiala abordarea, ca n-as putea sa le iau pe rand fara a face o noua recenzie cartii.

    raspunde

  4. Yuki spune:

    okta: in primul rand ironia nu este singura trasatura a postmodernistilor.
    Acum sa-ti arat ca exista totusi ironie in acest roman: ” Colectionarul” este scris la persona I, doar ca aceasta persona I sunt doua ( in prima parte patrundem in mintea lui Frederick, in a doua in mintea Mirandei), deci daca vrei, avem o persoana I dubla.
    Apoi, Frederick este un functionar sarac, needucat, singuratic, la marginea societatii; Miranda face parte dontr-o clasa sociala superioara, este bogata, este frumoasa. Faptul ca Frederick reuseste sa castige o suma de bani ii da posibilitatea sa o rapeasca pe Miranda, singura lui modalitate de a ajunge la ea este tind-o prizoniera, si totusi pe tot parcursul romanului se incapateaneaza sa creada ca, dandu-i timpul necesar, Miranda va ajunge sa-l iubeasca. Nu e asta un pic ironic?
    Miranda, la randul ei, este constienta de superioritatea ei fata de Frederick, pe care il numeste Caliban ( v. ‘ Furtuna’ de Shakespeare); Caliban este un mosntru, fiul unei vrajitoare care vrea sa aiba copii cu Mirnada ( cea din piesa lui S) pentru a umple insula de mici Calibani. Miranda, din romanul nostru, stie acest lucru, si mai stie ca Frederick habar nu are, il desconsidera total si complet pe F. si crede ca prin superiortatea ei va reusi sa-l pacaleasca. Ceea ce uita ea este ca cel care are cheia pivnitei si a libertatii ei este tocmai cel pe care il dispretuieste atat de mult. So, uite alt exemplu de ironie in roman.

    P.S: nu exista niciun fel de atractie intre cele doua personaje, Miranda accepta jocul, crezand ca-si va pacali paznicul, asa cum am spus mai sus, ea nu era decat un dispret total pentru Frederick. Romanul este doar la suprafata povestea dintre Miranda si Frederick, Fowles a vrut sa arate ca nu poate exista coeziune intre lumile lor.

    raspunde

  5. Yuki spune:

    am tot asteptat sa-mi dai replica, dar ea n-a aparut: ori ai plecat in vacanta, ori…?

    raspunde

  6. Madi spune:

    Mie mi-a placut in mod deosebit cartea, am citit-o pe neresuflate si am si recomandat-o la randul meu. Nu sunt in masura sa critic recenzia facuta aici , dar mi se pare ca nu indeamna foarte mult la lectura cartii. Personal, mi s-a parut foarte inteligent scrisa. Faptul ca autorul ne prezinta ambele perspective, atat a victimei cat si a “colectionarului”, reuseste sa scoata in evidenta doua mentalitati total diferite, fara nici o sansa de a se intelege sau macar de a se agrea. Nu mi s-a parut o carte cu actiune previzibila, ba chiar din contra, poate ca ma asteptam la un altfel de final. Iar personajele ni se dezvaluie treptat, astfel ca pe tot parcursul cartii descoperim noi si noi trasaturi de personalitate. Ar fi multe de spus, dar concluzia e una singura: merita citita :)

    raspunde

  7. Relax spune:

    Sunt de acord cu Madi, mi-a placut si m-a tinut cu sufletul la gura!Merita citita!

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

  • Emma Donghue - Minunea

Copyright ©2011 Bookblog.ro