Titlu: Ultimul canibal
Autor: Hanna Bota
Rating:
Editura: Cartea Românească
Anul aparitiei: 2011
Numar pagini: 440
ISBN: 978-973-23-2940-5

Timp de o lună, Hanna Bota a renunţat la lumea occidentală, şi a pornit de una singură la celălalt capăt al pământului, ȋn Vanuatu, pentru a descoperi triburile urmaşilor canibalilor. De ce? ,,Aş fi vrut ca, scriind despre ei, triburile uitate de vreme ȋn munţii Pacificului, să scriu despre fioroşii planetei noastre, dar i-am descoperit inocenţi şi blânzi. Atunci m-am trezit că, vizavi de ei, eu aparţin lumii de dincoace, noi fiind cei agresivi, ȋn dorinţa noastră de a pătrunde acolo şi a-i <>, miraţi că ȋncă mai mănâncă şopârle la cină, că mai cred că-n pietre se ascund spirite gata să se răzbune dacă nu sunt venerate ȋn ceremoniile lor.” (Hanna Bota)

La orele de istorie visam să pornesc ȋn lungi călătorii, ȋn jurul lumii, pentru a descifra trecutul omenirii ... citind această carte, mi-am amintit de paginile parcurse din Eliade, Ovidiu Drimba sau C.W. Ceram. Ȋn acelaşi timp, am avut impresia că urmăresc un documentar de pe National Geographic sau Discovery, legat de civilizaţii străvechi, ascunse ȋn inima munţilor de ochii civilizaţiei şi a timpului ... ȋn Ultimul canibal se ciocnesc două lumi antitetice: o lume veche, sacră, a unor oameni din triburile din Tanna sau a triburilor kiai, care-şi duc existenţa ȋn colibe, care se tem de spirite şi care venerează pietre – şi lumea ,,civilizată”, reprezentată de comentariile autoarei, de fricile ei cu privire la boli, la nevoia ei de hrană consistentă, nevoia de educaţie, la felul ȋn care priveşte condiţia femeii vanuateze ...

Privind cartea din perspectiva lui Eliade, ȋn Vanuatu sacrul ȋncă mai domină profanul, iar cu fiecare pas ce-l face spre inima munţilor, Hanna Bota intră ȋntr-o lume tabu: dacă ȋn triburile din Tanna, autoarea pare să fie acceptată mai uşor, aflând mai multe despre obiceiurile şi miturile respectate cu stricteţe, ȋn paginile dedicate triburilor kiai se resimte atât tensiunea din interiorul tribului, cât şi tensiunea dintre civilizaţia noastră şi a lor, dintre spiritele lor şi creştinismul nostru.

Ȋntr-o lume ce stă sub amprenta spiritelor, zorii creştinismului adus de misionari sau oameni precum H.Bota se resimte. Viziunile preoţilor sunt asemănătoare cu cele din Vechiul Testament, dar tradiţiile lor continuă să coexiste cu noua religie ... până când ȋnsă? ,,Civilizaţia noastră ȋi devorează definitiv, de aceea civilizaţia lor va muri, fără măcar să ne rămână amintirea ei, căci o cunoaştem prea puţin.” (p.314)

După ce ȋncepi să descoperi cultura lor şi ȋncerci să le ȋnţelegi mentalitatea, ȋncepi să te ȋntrebi dacă noi suntem cu adevărat cei superiori lor … avem tot felul de ,,gadget-uri”, suntem mai igienici, mai educaţi ȋn anumite privinţe, dar ştim noi oare să ne bucurăm de timp, de miciile momente ale vieţii aşa cum o fac ei? Este bine să intervenim ȋn cultura lor, să-i ajutăm să se ,,civilizeze”, să le arătăm cum să gătească, cum să coacă, cum să se comporte şi ce să simtă, când ei au putut trăi fără ajutorul nostru atâtea secole? Unul dintre episoadele care m-a pus pe gânduri a fost cel ȋn care oamenii din tribul kiai, cunoscuţi pentru corectitudinea lor, au plecat pentru a aduce cadourile şi bagajele Hannei, de la poalele muntelui … ȋntorcându-se pe munte, autoarea nu şi-a mai găsit propriul bagaj, iar toate lucrurile nu mai erau la locurile lor.

Ultimul canibal nu este o carte despre canibali, ci despre omul străvechi; e o ȋncercare de a descifra miturile omenirii, scrisă nu ȋntr-un stil istoric, antropologic, ci cu un limbaj propriu şi adeseori liric, o carte care nu proclamă supremaţia omului alb, dar care ne poate ajuta să medităm şi să ne cunoaştem mai bine. “[..] nu cred ȋn primitivul bun şi pur, cum se vehiculase ani la rând când ȋncepeau studiile antropologice sa-şi intre ȋn drepturi, nu cred nici ȋn cel violent şi rămas ȋn afara evoluţiei, căci evoluţie nu ȋnseamnă doar tehnicizare, cred ȋn cel pe care ȋl văd ȋn faţa ochilor mei – simplu, dar contemplativ, puternic vizavi de vicisitudinile vieţii, la limită, hotărât să supraviețuiască prin metodele cunoscute şi transmise de strămoși de mii de ani, prea puţin decriptate de un vestic.” (p.229)

• Plusuri

  felul ȋn care cartea este scrisă, ȋmpletirea informaţiilor ştiinţifice cu cele personale, stilul liric, notele de subsol, care ajută la o mai bună ȋnţelegere;

• Minusuri

  la sfârşitul cărţii, am simţit nevoia de o anexă, cu câteva poze din triburi/obiecte;

• Recomandari

  pentru cei ce iubesc antropologia sau stilul lui Eliade; pentru iubitorii de călătorii şi cei preocupaţi de evoluţia spirituală şi psihică a omului.