Titlu: De ce vedem filme
Autor: Alex Leo Șerban
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2006
Numar pagini: 527
ISBN: 973-46-0432-5

L-am întâlnit pe Alex. Leo Şerban acum vreo 10 ani, pe forumul Cinemagia. La vremea respectivă, memoria mea cinematografică nu se adâncea dincolo de mainstreamul anilor ’80, iar el mi se părea un simplu membru al forumului, care, spre deosebire de mulţi alţii, scria coerent şi mereu relevant. Câţiva ani mai târziu, am început să-l zăresc prin cozile de bun augur ale TIFF-ului. Mă lămurisem că nu-i un cinefil oarecare, însă pierdusem contactul cu el.

De ce vedem filme este o colecţie bogată de cronici şi eseuri, punctate de câteva mărturisiri şi amintiri ale lui „alş”. Printre cronicile de interes general, mi-au atras atenţia cele despre Titanic, Sleepy Hollow, Kill Bill, Patimile lui Hristos şi Lord of the Rings – primele trei, înclinate spre concluzii entuziaste, iar ultimele două, negative. De orice parte a baricadei te-ai afla cu privire la fenomenul LOTR, de exemplu, Alex. Leo Şerban este unul dintre puţinii care, chiar dacă argumentează în favoarea părţii adverse, nu te vor scoate din minţi prin verdicte absolute, justificate exclusiv emoţional.

Pe de altă parte, volumul înclină mai degrabă spre o analiză a artei cinematografice drept ruda săracă a canonului cultural şi spre o justificare a rolului de critic de film. Atâta timp cât n-ai auzit măcar de Bergman, Godard, Paradjanov, Wong Kar-wai sau Kiarostami, umorul şi sensibilitatea textelor îşi vor rata în mare măsură ţinta. Totuşi, cinefilii de generaţie nouă doritori de „senzaţii tari” pot deschide cartea direct la pagina 80, unde începe Topul secolului XX.

Întorcându-mă la tentativele lui ALŞ de a defini cea de-a şaptea artă, mi se pare că nicăieri nu o face mai bine decât în aceastră frază: „Spunând [despre cinema că este] mister, miracol, rişti să repeţi acele formule budiste care, la o întrebare simplă, scot dintr-un joben zen un ‘răspuns’ impenetrabil, de tipul: Care este ultimul cuvânt al înţelepciunii? Da.” Şi totuşi, spunând altceva, ai spune prea puţin. Cât despre propria-i menire, cu un zâmbet în colţul buzelor: „Ce ‘face’ criticul de fapt şi, mai ales, (de ce) e nevoie de el? Realitatea e că nici el nu ştie ce face. [...] formula ideală de cronică nu este aforismul [...], ci gestul non-verbal: indexul îndreptat spre filmul care merită văzut. Atât. Vi se pare prea zen? Then... ”

Una dintre principalele nemulţumiri ale criticului de film este popularitatea superioară a teatrului faţă de cinema, acesta din urmă sabotat de posibilităţile mereu lărgite de a urmări filme în intimitatea propriei camere, dar mai ales de refuzul cinefililor recenţi de a mai recunoaşte existenţa părerilor avizate. Pe deasupra, „ochiul adaptat vitezei devine, paradoxal, un ochi ‘leneş’, instalat confortabil în inerţia paroxistic-MTV-istică a naraţiunilor curente, ce resimte ca un disconfort planurile lungi”. Departe de a întoarce din snobism spatele discuţiilor neavizate, dar euforice despre filme, ALŞ insistă asupra necesităţii discernământului şi a ierarhizărilor oferite de critic, în absenţa totală a căruia „am reacţiona ca nişte broaşte galvanizate. Am credita tot ceea ce scapă înţelegerii noastre, speriaţi să nu ‘pierdem momentul’; momentele nu trebuie pierdute, dar există ‘momente-grâu’ şi ‘momente-neghină’.”

Împreună cu repetarea ideii că trecutul nu este păstrat nicăieri mai autentic decât în cinema, ALŞ avertizează asupra pericolului de a „înţelege” ce a vrut să spună un regizor prin filmele sale: „Cred că ar trebui să-nvăţăm să simţim mai mult şi să înţelegem mai puţin. Sau să înţelegem exact ceea ce simţim”. Cu alte cuvinte, rămânând inconştienţi faţă de ancorarea oricărei discuţii despre film (sau artă în general) în propriul unghi de receptare, ne vom împotmoli în falsa înţelegere – pericol care îi ameninţă în mare măsură pe criticii înşişi.

Am să închei aderând la „dieta de imagini” recomandată de ALŞ drept un pas spre reechilibrul imaginarului. Căci:

„Viaţa imită Arta.

Verificat.”

Vreau cartea De ce vedem filme

• Plusuri

  Varietatea cronicilor, echilibrul şi nuanţarea opiniilor, subtilitatea, umorul, limbajul accesibil „neiniţiaţilor”.

• Recomandari

  oricărui cinefil interesat de resorturile din spatele artei cinematografice şi al dependenţei noastre de ea.