Titlu: Scris pe trup
Autor: Jeanette Winterson
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2017
Traducere: Vali Florescu
Numar pagini: 255
ISBN: 978-606-779-151-8

Știu cum îți scapă din coc șuvițele și cum îți ating umerii în lumină. Îți cunosc albul ca de calciu al pomeților. Îți cunosc bărbia ascuțită ca o armă. Ți-am ținut capul în mâini, dar pe tine nu te-am ținut niciodată. În spațiile tale, în spiritul tău, în electronii vieții tale. Explorează-mă, mi-ai spus, și eu mi-am adunat frânghiile, termosurile și hărțile, crezând c-am să mă-ntorc curând. Am plonjat în adâncul tău și nu mai găsesc drumul spre ieșire. Uneori cred că am ajuns la lumină, că mă vei arunca afară ca balena pe Iona, însă apoi dau un colț și mă recunosc iar. Mă văd pe mine în textura pielii tale, trăind în osatura ta, plutind prin cavitățile ce decorează pereții oricărui chirurg. Așa te cunosc. Ești ceea ce cunosc.

 Aceasta e o declarație de dragoste cu totul neobișnuită…tulburător de carnală, cu o senzualitate desprinsă dintr-un atlas de anatomie. Dacă vă place să iubiți nonconformist, dacă    v-ați plictisit de vechiul Te iubesc!, atunci citiți romanul lui Jeanette Winterson, Scris pe trup. E o narațiune dezordonată pentru îndrăgostiții care nu știu să piardă, adică, în alte cuvinte, o narațiune cam pentru toată lumea. Nu e sigur dacă naratorul e bărbat sau femeie, dar această ambiguitate rimează cu identitatea autoarei, o ferventă susținătoare a comunității LGBT. Dacă aveți o vagă intuiție că ați mai auzit undeva numele ei, atunci instinctul de #CititorFeroce nu vă înșeală nici de data asta: Jeanette Winterson e tipa din spatele romanelor Portocalele nu sunt singurele fructe și Sexul cireșilor, așadar orizontul de așteptare ar trebui să fie deja bine fixat: pasiuni copleșitoare, fraze sentimentale și gesturi extreme.

 Scris pe trup în schimb e genul de roman pe care nu e bine să-l citești după o despărțire. Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu e bine să-l citești nici atunci când ești foarte fericit. E o carte dureroasă de echilibristică emoțională și lectura optimă e cam la două săptămâni, o lună de la o despărțire grea….te face să pui lucrurile în perspectivă. Povestea e simplă și pe alocuri, ridicolă: naratorul e fragil, ușor de prins în mrejele dragostei și deziluzionat. Subit se îndrăgostește de Louise, femeie măritată, cei doi încep o relație intensă și Louise decide să-și părăsească soțul în favoarea amantului și de aici încep problemele… doar atât vă spun: naratorul încearcă să o facă pe eroul medieval, dar totul se schimbă treptat într-un scenariu de tipul The Fault in Our Stars, varianta hardcore.    

They call you cry baby, cry baby

Dacă sunteți genul care ascultă muzică în timp ce citește, vă recomand să asortați Scris pe trup cu melodia lui Melanie Martinez, Cry Baby. Amândouă sunt un elogiu al lui Aoleu, o lamentare continuă, care se hrănește din cele mai mici detalii cotidiene. Există zeci de pagini care abundă în scenarii catastrofale, în păreri de rău, în întrebări retorice și în comentarii autocompătimitoare. Viața nu mai acceptă decât o singură definiție; viața e expresia unei traume amoroase și nu suportă altă întrebuințare decât o continuă căutare de analogii dureroase. Naratorul se leagă de scaunul unei biblioteci ca să se poată concentra mai bine la citit, ca să poată suportă dorul de Louise mai ușor, naratorul simte în apartamentul său mirosurile unei fericiri trecute, găsește un fir de păr de-al iubitei la multe luni după despărțire, judecă toate femeile prin ochii îndrăgostitului dezamăgit, învață anatomie ca să pătrundă în intimitatea biologică a ființei pe care riscă să o piardă. În orice caz, acesta e genul de roman în care ți se permite să iei decizii greșite, care încurajează disperarea, dependențele de tot felul, obsesiile și hipersensibilitatea… Atenție! orice lectură atentă a acestei cărți riscă să vă amplifice propriile dureri.

Anatomia plăcerii

E ceva care oferă savoare lirică întregii cărți: modul candid în care naratorul o adoră pe Louise. În Scris pe trup, orice absență e compensată de imaginație. Câteva zile în care Louise e departe de narator sunt ore de chin în care îi invocă trupul cu o poftă contagioasă, iar o despărțire definitivă provoacă o agonie flămândă de asocieri familiare, de aceea cărțile de anatomie din biblioteca publică devin subit scrisori intime de la Louise. Din ele naratorul îi învață mecanica trupului, învață cum boala îi dezamorsează încet frumusețea, învață ce se ascunde dincolo de pielea albă, care răspândea cândva aburii calzi ai unei tandreți delicioase.

S-a dus vremea lui Don Quijote!

Acest sentimentalism exacerbat derivă într-o nevoie acută de a fi erou. Nu vă spun finalul nu pentru că aș avea curtoazii spoiler free, ci pentru că finalul e fix așa cum vrei tu să fie: deschis sau deprimant, ducând spre o poveste nouă sau spre un chei abrupt. Un lucru e clar: gesturile grandioase în maniera Don Quijote pot fi uneori adevărate bufonerii emoționale și înainte de a renunța la cineva foarte drag, chiar dacă ai impresia că ești în mijlocul unui gest generos care îi va salva viața, mai bine ia telefonul și spune-i partenerului Alo! Care e planul? Ce simți?, e mai prozaic, dar te salvează de multe dureri de inimă.    

• Plusuri

  Pasaje poetice, de o frumusețe volatilă care mai-mai că-ți aduc lacrimi în ochi.

• Minusuri

  O atmosferă grea, neputincioasă pe tot parcursul textului, un protagonist fără voință care se dedă unor luuuungi digresiuni plângăcioase.

• Recomandari

  Celor care au cunoscut durerea, pentru toți mediciniștii, pentru oamenii reci cărora le e frică de crize emoționale, pentru toți îndrăgostiții cărora le tresaltă inima dureros la gândul despărțirii.