Titlu: Dickens, barbe a papa et autres nourritures delectables
Autor: Philippe Delerm
Rating:
Editura: Editions Gallimard
Anul aparitiei: 2005
Numar pagini: 104
ISBN: 978-2070767601

Cred că ceea ce m-a atras în primul şi în primul rând să răsfoiesc această carte, al cărei autor nu-mi spunea nimic, a fost asocierea ciudată (atunci) între Dickens şi vata de zahăr. Nu se poate face un amestec coerent dintre un autor care prezintă aspecte prea puţin luminoase ale existenţei şi ceva atât de delicat şi aerat ca vata de zahăr. Plus că barbe í  papa sună de departe mult mai jucăuş decât versiunea românească, iar eu aveam chef să mă opresc puţin, într-ale cititului, din vânatul cărţilor de şcoală, interesante foarte, dar lipsite de poezie.

Apoi, când descoperi motto-uri ca acesta - "Felurile de mâncare se citesc, iar cărţile se mănâncă"(Proust) şi ai şi norocul să ţi se potrivească, te îmbarci bucuros pe o navă magică, sperând să fii zdruncinat şi să nu-ţi fie frică.

Dickens, barbe a papa este o antologie de texte mici, "un ochi, o privire care se plimbă şi care mănâncă tot: oamenii, peisajele, clipele". Unele texte fac legătura dintre cărţi şi hrană, de exemplu, zugrăvirea lui Proust ca anorexic, când a fost capabil să scrie deşi aproape nu mai mânca.

Philippe Delerm e convins că fericirea e alcătuită din mici bucăţi pasagere, că e indisolubil legată de amintire, de mirosuri, senzaţii, atingeri, un prea-plin de sentimente căruia naratorul i se oferă fără menajamente. Sunt mici tablouri din viaţă, instantanee închinate cărţilor copilăriei, iaurtului, trenurilor, gărilor şi destinaţiilor, vinului fiert, piureului de cartofi şi lui Balzac, heringilor şi siropului de mentă. Şi frumuseţea scrisului lui Delerm o apreciezi când îţi dai seama că bucuriile lui sunt şi ale tale, că eşti la fel de pasionat de cuvintele din cărţi, de plăcerile papilelor gustative, de aducere aminte.

Într-un interviu, Delerm mărturisea că ataşamentul său profund în zugrăvirea micilor evenimente din viaţă, detaliile cele mai insignifiante, vine din convingerea că esenţialul se află în lucrurile minuscule şi cu cât vorbim mai mult despre ele, cu atât ne apropiem de ceea ce este substanţial în noi, cu cât ne cufundăm în infim cu atât avem mai multe şanse să atingem universalul. Iar credinţa lui era că mai bine scrii lucruri mari despre subiecte mici decât lucruri mici despre subiecte mari.