0
Bulgakov, Cehov, Cronin, Doyle, Keats, Maugham, A. Munthe, de Musset, Rabelais, von Schiller, dar şi Constantin Bălăceanu-Stolnici, Ion Cantacuzino, Gr. T. Popa (alias Paul Gore), Ion Vianu, V. Voiculescu şi C.D. Zeletin; tot atâţia medici-scriitori, poate cei mai cunoscuţi. V-aţi întrebat vreodată de ce sunt atraşi medicii de literatură, de ce simt nevoia de a scrie? Să fie oare principiile enunţate de Hippocrate, asumarea unor anumite şi serioase îndatoriri morale, ceea ce îi inspiră şi le stimulează avântul creator? “Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi arta mea să se bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul.”
La lista neexhaustivă de mai sus am să mai adaug un nume: Melania Bancea, o Doamnă a medicinii, dar si a literaturii româneşti contemporane. Ca să nu fiu acuzat de blasfemie pentru că i-am rezervat un loc alături de titani ai literaturii, vă dau două argumente: a) scrie bine, cu un manierat simţ al umorului şi b) are enormul avantaj că este contemporană cu trecerea dintre ultimele două milenii, dar şi martora incredibilelor transformări care caracterizează actualitatea. După părerea mea, dacă va şti să beneficieze de aceste majore privilegii, cu siguranţă va fi menţionată într-o viitoare Istorie a Literaturii:

1. Iubire cu înlocuitori

Autor: Melania Bancea
Rating:
Editura: Edipres Tipo
Anul apariţiei: 1997
158 pagini
ISBN: 973-96822-8-6

Iniţial am fost tentat să scriu doar câteva considerente critice despre forma scriiturii, despre imaginaţie versus experienţă personală şi modele literare, despre sinceritate şi frumuseţea exprimării. Am avut de ales între o prezentare de tip Temitizarea exhaustivă şi relaţional caducă… Incongruenţa fenomenologică şi introspectiv cromatică… (Toma Caragiu, în “Mefisto”) şi una simplă, folosind doar cuvinte din vocabularul activ. Tocmai pentru că nu vreau să fiu acuzat de subiectivism, de speculaţii teoretice ori de vreo sistematizare intenţionat scorţoasă a comentariului, pentru că nu vreau să deformez, nici măcar involuntar, mesajul mini-romanului, am să mă limitez la foarte puţine păreri personale. Important e că sunt scrise “la cald”, imediat după consumarea lecturii:

O apreciere de ***** (dintr-un maxim de 5, dacă-mi este îngăduit acest tip de clasificare) pentru verosimilitate! Toate întâmplările descrise sunt 100% plauzibile, crâmpeie credibile din viaţa românilor – aşa cum era ea în urmă cu două decenii. Nici nu mă interesează procentele de ficţiune şi autobiografie atâta timp cât, în locul medicilor din carte, personajele ar fi putut la fel de bine să fie ingineri, avocaţi, profesori, artişti sau altă categorie aparţinând aceleiaşi clase sociale. În perioadă descrisă, viaţa era la fel de insipidă şi lipsită de perspective pentru toţi aspiranţii la normalitate; nu numai că nu se întrezărea vreo luminiţă, dar părea că tunelul nu mai are vreun capăt…

Frapantă mi se pare asemănarea dintre grupul de personaje feminine din carte – cu grad de instrucţie, preocupări, dar şi probleme similare – şi cele patru prietene din Sex and the City. Spre marea şi plăcuta mea surprindere, am constatat că HBO a difuzat prima serie abia în 1998, iar cartea jurnalistei Candace Bushnell (colecţia de eseuri care a stat la baza scenariului pentru serial) a apărut tot în 1997, deodată cu “Iubire cu înlocuitori”!

Ultimele două capitole au, în viziunea mea, o reală valoare de document istoric.
În doar câteva pagini sunt descrise zilele tulburi de la sfârşitul lui decembrie 1989, acea urzeală incredibilă de evenimente, printre care se petreceau: uimirea şi oportunismul, speranţa şi teama, neîncrederea şi bucuria eliberării…
Noi nu trebuie să uităm, iar Istoria nu trebuie să ierte “binefacerile”, unele importate de-a gata, dar şi altele – mult prea multe – avortate de înfierbântatele creiere autohtone, puse în practică cu forţa imediat după 23 august 1944: crime odioase, răzbunări, teroare, colectivizare cu arma la tâmplă, totalitarism, cenzură, privaţiuni, egalitarism teoretic, transformarea culturii în instrument de propagandă, nepotism şi clientelism politice şi de clan, cultul personalităţii şi control social absolut. Ca să amintesc aici doar o infimă parte din “binele” instalat odată cu maligna Ciumă roşie.

Titlul este excelent ales; jocul de cuvinte înlocuitori (ai partenerilor “legali” de viaţă) – cu înlocuitori (denumirea oficială a surogatului pentru aşa-zisa cafea de tip “nechezol”) sugerează discret cele două mari teme ale cărţii.

Fidel străduinţei mele de a fi cât mai obiectiv posibil, am să menţionez şi vreo două aspecte apreciate cu mai puţine stele (tot dintr-un maxim de 5):
- În ciuda celor minim 3 perechi de ochi obligatorii (autor-corector-redactor) care veghează la acurateţea textului dintr-o carte, tot au mai scăpat câteva greşeli de tipar; nu multe şi nu grave, din fericire. Şi, tot din neatenţie, câteva rânduri sunt “sărite” de la locul lor firesc.
- Poate că sunt eu prea exigent în apreciere, dar ţin la această părere: atunci când se folosesc citate sau cuvinte într-o limbă străină, atenţia acordată corectitudinii ortografierii trebuie să fie maximă! Am găsit un caz singular; nu grav, dar trebuia semnalat ca un avertisment pentru scrierile viitoare.

2. Al Optulea

Autor: Melania Bancea
Rating:
Editura: Edipres Tipo
Anul apariţiei: 1999
253 pagini
ISBN: 973-98495-0-4

Trebuie neapărat să încep cu un compliment: excelent efectul găsit şi exploatat cu ingeniozitate în titlul cărţii! Felicitări pentru binevenita lecţie de latină, condusă cu măiestrie spre un iscusit joc de cuvinte: prenumele Octavian (Octavius) – din aceeaşi clasă cu nu mai puţin celebrele Quintus, Sextus, Septimus, Nonus şi Decimus – derivat din rădăcina octavus (al optulea!) apare cu consecvenţă mai mult în imaginaţia şi amintirile naratoarei, decât în realitate. Ai mereu sentimentul inexplicabil că ubicuul Tav este un personaj real, prezent, dar impalpabil.

Aceeaşi maximă apreciere şi aici pentru verosimilitate! Întreaga naraţiune este 100% plauzibilă, un crâmpei credibil din viaţa unor oameni perfect normali. Cronologic vorbind, “Al Optulea” a apărut la un an după “Iubire cu înlocuitori”. Acum, la cald, imediat după terminarea lecturii, senzaţia mea este că asist la un al doilea debut (!) că ordinea firească a celor două poveşti ar fi taman invers, deşi este evident că protagonistele sunt personaje distincte. Îmi revine obsesiv în minte o anecdotă despre un tenor celebru şi răspunsul lui la întrebarea “Când aţi cântat pentru prima dată?” – Prima dată nu am cântat pentru că eram răguşit, am cântat direct a doua oară… Pentru mine, cea de-a doua carte este prima şi viceversa. Poate şi pentru faptul că ambele au fost concepute/scrise aproximativ concomitent; sunt ca două pâini provenind din acelaşi aluat: nu sunt identice, dar au acelaşi gust şi numai pura întâmplare a făcut ca una din ele să fie introdusă în cuptor înaintea celeilalte; la fel de bine putea să fie şi invers.

«Dar păsările, când se duc, un’ se duc?»
Mi se pare a fi una dintre cele două propoziţii cheie din roman. De fapt, oamenii sunt păsări (!) pare că citim printre rânduri: naratoarea însăşi retrăieşte intens propria metamorfozare din răţuşca cea urâtă într-o lebădă graţioasă şi mult invidiată de suratele-i mai puţin norocoase; masculii (pretins) feroci se umflă în pene pe lângă păsăruici (pretins) sfioase. Mda, se pare că – într-adevăr – unii oameni chiar sunt păsări! Am fost avertizat, înainte de a începe să citesc cartea, că textul conţine mai multe scene erotice. Fără să fiu neapărat pudibond, dar nici abuziv de necuviincios, mie personal nu mi s-a părut că respectivele descrieri ar fi excesiv de fierbinţi, ori că ar putea leza cititorul neavizat, depăşind în vreun fel limitele unei normalităţi curente. Faptul că se insistă pe diferenţa dintre a face dragoste şi a face sex mi se pare chiar binevenit şi totodată salutar.

«eram sfâşiată între două culori: alb şi negru. Nu descoperisem încă griul. Compromisul albului cu negrul.»
Patru cuvinte de aur alcătuiesc cea de-a doua propoziţie cheie. Nefericirea celui obligat să aleagă, mai ales atunci când este conştient că, indiferent de opţiune, rezultatul este oricum dezastruos. Compromisul albului cu negrul. Să fie griul soluţia salvatoare? Nu cred că vom afla vreodată.

În concluzie, impresia generală este una extrem de favorabilă. Rareori mi-a fost dat să citesc un roman de debut, urmat la foarte scurt timp de un al doilea, mai lipsite de inhibiţii şi atât de bine închegate. Nu este intenţia mea aceea de a inventa noi termeni de teorie literară, dar cred că deosebirea esenţială dintre o scriitură încadrată fără niciun echivoc în curentul realist şi cea de faţă – căreia i-am atribuit ad-hoc însuşirea de verosimilitate – este aceea că dacă în primul caz reflectarea realităţii se face exclusiv prin componentele ei esenţiale şi obiective, la cea de-a doua luăm în considerare şi aspectele secundare, subiective, spirituale, de conştiinţă etc. La fel ca în viaţa reală.

Scris de Dan Costinaş