Titlu: Pastrează copia și nu uita originalul
Autor: Valentin Nicolau
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2012
Numar pagini: 128
ISBN: 978-606-579-436-8

„De regulă, am rejectat ideile de teatru care nu ar fi produs un text dramatic de durata unui spectacol obişnuit. În ultima vreme, însă, tocmai aceste teme de „concert de cameră” au început să mă atragă şi nu le-am mai abandonat. Am adunat într-un volum schiţele dramatice care nu depăşesc o oră de joc. Monolog, duet, cvartet... Exerciţii dramatice în situaţii-limită, cu resurse de scenă reduse la minim, poveşti scurte, dar de mare intensitate. Tocmai bune pentru teatrele independente.”

Paragraful de mai sus, care aparţine autorului, Valentin Nicolau, exprimă cât se poate de exact tipul de dramaturgie pe care îl practică acesta. Genul lui dramatic este departe de cel clasic. Păstrează doar câteva elemente de bază: didascaliile, destul de sărace în orice caz, împărţirea în scene şi elementele de decor, de asemenea simplificate.

Teatrul lui Valentin Nicolau îmi pare mai apropiat de modelul lui Camil Petrescu. Mai puţin joc scenic şi mult mai multă trăire interioară, cu atât mai greu de transpus pe scenă. Drama personajelor este mai degrabă intrinsecă, ea se desfăşoară la nivel de suflet şi conştiinţă, şi nu poate ajunge la aceeaşi intensitate şi la exterior, decât poate atunci când trăirile reverberează prin limbajul dureros de sincer.

Personajele dramaturgului de faţă nu sunt dintre cele mai fericite. Toate ascund o dramă care le consumă şi le pune ştampila disperării pe frunte. Prostituate, criminali, sinucigaşi, perverşi, corupţi, nebuni, locul lor de apariţie este pe scena teatrului. Nu pentru a-i judeca fiindcă fac parte din categorii reprobate de societate, ci pentru ca ei să îşi descarce sufletele greoaie, iar pentru ca noi să luăm aminte la vulnerabilitatea fiinţei umane.

Iar drama acestor personaje nu constă în jocul lor scenic de zi cu zi, ci în faptul că lor le-a murit până şi speranţa. Nu dau semne că ar avea scăpare, nici măcar un colţ de refugiu. Îi urmăreşte un soi de destin fatalist din care nu pot ieşi. Sau poate că nici măcar nu au energia de a se sustrage, cel mai probabil tot din cauza ideii de predestinare.

Iar cea mai traumatizantă mi s-a părut schiţa „Puţină rugină”, monologul unei prostituate care ne vorbeşte despre cele mai respingătoare şi întunecate aspecte ale fiinţei umane, scrise în codul nostru genetic şi care ne condamnă la pierzanie. Singura posibilitate de salvare, deşi estompată, poate apărea pentru nenăscutul pe care aceasta îl poartă în pântece:

„Ştii, sunt meserii din care nu-ţi poţi da demisia. N-are cine să ţi-o primească. Dumnezeu nu primeşte înapoi vieţi stricate. Pe tine poate te va asculta şi te va primi înapoi, înger cuibărit încă în mine. Visezi ce visez şi eu?”

• Plusuri

  Un alt tip de dramaturgie, cel al trăirii interioare.

• Recomandari

  Tuturor celor care nu au mai citit de mult timp dramaturgie (cum a fost şi cazul meu), este benefică o astfel de schimbare de macaz atunci când vine vorba de lecturi, după atâta proză şi iar proză...