bookblog.ro

Economia libertăţii

Scris de • 24 November 2009 • in categoria

Titlu: Economia libertăţii
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2009
Numar pagini: 352
ISBN: 978-973-8131-66-8

În numele toleranţei la care ne declarăm cu toţii adeziunea, putem accepta multe idei sau păreri care nu seamănă cu ale noastre. De exemplu, putem accepta că există câţiva politicieni necorupţi (nu neapărat incoruptibili). Sau putem accepta că există şi români vii de care merită să fim mândri. Sau că America nu e chiar Paradisul. Putem accepta chiar, cu o uşoară grimasă, că televizorul tâmpeşte şi Adrian Mutu chiar e un cititor asiduu. Când vine vorba despre capitalism însă, ne baricadăm repejor după nişte axiome pe care amorul nostru propriu, de homo consumericus, nu ne permite să le supunem duşului rece al întrebărilor raţionale.

Explicaţia e destul de banală: fiindcă plecăm de la premisa falsă că dacă toţi muncim, ajungem să credem că ştim de fapt cum stau lucrurile în capitalism, ca urmare suntem liberi să repetăm fără prea mult simţ critic şlagărele binecunoscute, precum "Capitalismul poate e criminal, dar e singura alternativă viabilă", "Decât 8 ore pe zi în comunism, mai bine 12 în capitalism" şi ceva mai publicitarul "Ah, ce bine că există Coca-Cola". Şi, odată epuizată această vastă şi diversificată paletă de opinii, putem trece la fotbal şi la politică.

Trebuie să mărturisesc de la bun început că ştiu la fel de multe despre economia politică câte ştiu despre tehnica surfilării sau rezistenţa materialelor. Însă există cineva care spune că nu trebuie să-ţi vină experţii, specialiştii şi doctorii în capitalism ca să înţelegi principiile fundamentale ale unei economii. Iar acela este un economist. Numele lui este John Chrysostom Médaille, este Profesor de Justiţie Socială la Universitatea din Dallas şi va lansa joi, 26 noiembrie, la Bucureşti*, o carte care dărâmă tot sistemul nostru de gândire economică, fundamentat pe "trebuie să mori 12 ore la birou pentru a avea siguranţa zilei de mâine". Cartea, numită "Economia libertăţii. Renaşterea României profunde", este editată de rebelul numit mai sus şi de un alt rebel, român - Ovidiu Hurduzeu şi este - o spun fără rezerve - o premieră în România. În paginile cărţii se găsesc, frumos ordonate, 14 eseuri şi studii semnate de 14 economişti şi gânditori de calibru din Occident şi ţara noastră**, care explică (într-un limbaj pe care-l înţeleg lesne şi habarniştii ca mine, dar şi cei care au studiat problema în amănunt) de ce ajuns în faliment măreţul şi inatacabilul capitalism şi, mai ales, ce trebuie făcut.

Nu voi face aici un rezumat al volumului, mult prea consistent şi savuros (!) pentru a nu fi citit pagină cu pagină, cu creionul în mână şi cu speranţa, atât de rară, că se poate schimba ceva. Însă poate primul pas pe care trebuie să-l facem pentru a înţelege de ce capitalismul nu este calea cea mai strălucitoare către bunăstare şi progres este să identificăm şi să analizăm miturile care-l legitimează.

MITUL NR. 1 - Capitalismul este un sistem coerent faţă de sine însuşi

Se poate dovedi cu uşurinţă falsitatea acestei afirmaţii cu ajutorul unui om serios, pe nume Chesterton, care spune răspicat:

"Capitalismul devine contradictoriu odată ce ajunge la desăvârşire întrucât lucrează cu mase de oameni care îndeplinesc în mod simultan două roluri opuse. Când majoritatea sunt salariaţi, este din ce în ce mai greu ca aceste persoane să fie şi consumatori. Capitalistul va încerca întotdeauna să reducă din cererile servitorului, dar prin aceasta nu face decât să taie din ceea ce consumatorul poate să cheltuiască. ["] Capitalismul vrea ca una şi aceeaşi persoană să fie simultan şi bogată şi săracă." Cred că unii, mai iniţiaţi în ale psihiatriei, ar numi asta "schizofrenie".

Sau poate cuvântul e prea dur - cum să nu funcţioneze capitalismul când el se fundamentează pe însăşi Piaţa, adică acel teren de joc în care fiecare are voie să facă şi să desfacă mărfuri sub delicata îndrumare a mâinii invizibile şi a statului care, după cum bine ştim, este imparţial, neutru, veghează doar ca "să nu se existe abuzuri". Într-o economie de piaţă, eşti liber să fii întreprinzător, să-ţi dezvolţi proiectele personale, să închei contracte cu cine vrei tu şi mai ales să refuzi. Teoria, trebuie să recunoaştem, e frumoasă ca o primăvară, dar în practică lucrurile stau un pic altfel. Ceea ce Hillaire Belloc a spus, dintr-o bucată, acum un secol, rămâne valabil:

"Majoritatea aşa-numitelor contracte "libere" sunt astăzi contracte leonine: aranjamente pe care unii au libertatea să le accepte sau nu, iar alţii nu au această libertate, pentru că, dacă le-ar refuza, ar crăpa de foame." Trebuie să admitem că asta nu înseamnă chiar dreptul de a alege, aşa cum ni-l închipuiam noi.

MITUL NR. 2 - Capitalismul - chiar cu eventuale contradicţii - rezistă

(se poate completa, după preferinţă cu argumente forte de tipul "...da, dovadă că am Mastercard şi cumpăr de la Carrefour pe bonuri de masă")

Nu, ceea ce trăim azi nu este capitalism în varianta lui imaculată. Un termen mai apropiat de realitate, dar ceva mai scămos, este cel de "keynesianism" - adică, pentru cei care au avut nota 2 la economie (ca mine; şi nu e o metaforă), apariţia statului în peisajul economic, care, miluindu-se de sectorul privat împărţit frăţeşte de câteva corporaţii imense, le sprijină pe acestea din urmă astfel încât toată lumea să fie fericită. Statisticile arată că aşa-zisul capitalism nu are nici o şansă de supravieţuire în lipsa cârjelor din ce în ce mai costisitoare ale statului (cârje care, din când în când, se mai frâng şi mai cad în capul contribuabilului. Dar ce contează câteva milioane - sau zeci, după cât de mare e ţara - de oameni aruncaţi în şomaj atâta vreme cât economia "trebuie relansată" pe aceeaşi reţetă, dovedită a fi falimentară?). Rezultatele modelului american, ne arată profesorul Médaille, sunt înfloritoare:

"... la începutul administraţiei Reagan, datoria naţională era de 700 miliarde de dolari; la sfârşitul erei Reagan-Bush a ajuns la 2,1 trilioane. S-a dublat odată, şi încă o dată, ajungând acum la 9,3 trilioane. Această creştere a datoriei reprezintă o creştere reală a impozitelor, întrucât împrumuturile sunt o formă de impozitare - impozite puse pe spatele generaţiei viitoare. Asta ne duce la o concluzie inevitabilă: capitalismul şi piaţa liberă sunt incompatible."[sublinierea mea., S.M.]

Da, dar ne rămâne, totuşi, proprietatea. Orice s-ar zice, în comunism nu aveai de nici unele, pe când în "capitalism" ai tot ce vrei. Cu prima parte sunt de acord, dar ce urmează după virgulă sună interesant. Aşa să fie? Vorbim despre acelaşi lucru? Pentru că "proprietate" nu înseamnă apartamentul pentru care vei plăti timp de 30 de ani o sumă aproape dublă faţă de valoarea lui, fără a fi vreun moment sigur că-ţi va rămâne ţie, nici maşina în leasing, pentru achitarea căruia ţi-ai mai luat un job, din cauza căruia familia, prietenii şi micile hobby-uri sunt lăsate de izbelişte. De ce amestec familia, prietenii, pasiunile în teoria asta economică? E simplu - dacă pentru capitalism, omul este o marfă, pentru distributism omul este un întreg care nu poate fi "spart" între muncă şi viaţă.

John Médaille: "La nivel teoretic, şi socialismul şi capitalismul absolutizează proprietatea, pentru unul ea este bună în mod absolut, pentru celălalt este răul suprem. La nivel practic însă, această diferenţă contează prea puţin deoarece în ambele cazuri proprietatea dispare în meandrele birocraţiilor publice şi private. În practică, socialismul se transformă în capitalism de stat, "aparatcikii" devenind adevăraţii proprietari, iar capitalismul devine socialism privatizat căci profiturile sunt privatizate, iar pierderile sunt socializate. [...] Fără democraţie economică, democraţia politică este limitată - asta în cel mai bun caz - sau este de-a dreptul o înşelătorie, în cazul cel mai rău".

Şi poate ar trebui să ne punem un semn de întrebare şi asupra atât de slăvitei "competiţii", văzută acum ca singurul fel în care oamenii pot să interacţioneze economic. "Capitalismul" înseamnă competiţie tot aşa cum ar însemna competiţie un meci de fotbal între mine şi Adrian Mutu, menţionat mai sus. Ca să poţi vorbi de competiţie, trebuie să poţi ai un punct de plecare comun. Nu vorbesc de actori economici egali - ar fi o absurditate - dar din aceeaşi categorie, comparabili adică. Ce leagă bătrâna de la sat care e nevoită să vândă laptele cu 50 de bani de multinaţionala care îl vinde cu 4 lei sub formă de apă chioară pasteurizată şi ambalată sofisticat? Nimic. Ce îi desparte? O nedreptate, şi încă mare.

CE PUNEM ÎN LOC?

Modelul economic propus de cei ce semnează cartea de faţă se numeşte distributism. El nu este o invenţie fabricată de vreun anarhist înfierbântat, nici de vreun think-tank finanţat de vreo corporaţie multinaţională. Nu este, deci, o utopie. A început deja să funcţioneze, şi nu numai să funcţioneze, dar să fie chiar mai eficient decât modelul "capitalist". Numai două exemple, cele mai relevante:

Cooperativele Mondragón din Ţara Bascilor actualmente, al şaptelea grup de afaceri din Spania. 114 firme deţinute în nume propriu sau în parteneriat. Peste 100.000 de angajaţi. De la înfiinţare, din 1956 până în anii 1990, puterea de cumpărare a membrilor cooperativelor a crescut cu cca. 250%. Caja - Casa de Economii a Mondragón - este a zecea bancă din Spania.

Regiunea Emilia-Romagna din Nordul Italiei. 4,2 milioane de oameni. Cea mai prosperă regiune din Italia. Industrie a firmelor mici. Salariul mediu în zonă este aproape dublu decât în restul Italiei, 45% din valoarea PIB-ului fiind creată în întreprinderi de tip cooperatist (cf. Kevin Carson)

Cum se poate? Tiparul după care sunt construite aceste insule de economie la scară umană este explicat în amănunt în paginile volumului. Trebuie spus, însă, de la bun început, că diferenţa cea mai mare este aceea că lucrătorii sunt proprietari. Adică au un drept real de decizie. Adică participă în mod real la bunul mers al cooperativei (cooperativa fiind, de fapt, celula de bază a acestui sistem). Adică nu sunt doar nişte rotiţe care se pot schimba la prima criză de nervi a managerului.

"Să ne gândim, de exemplu, ce ar însemna să ţii, în regim de piaţă, o mică berărie sau o cârciumioară, pe care ai deschide-o în propria casă. Cumpărarea unor recipiente şi mici tancuri de fermentare, a câtorva mese în plus pe care să le pui într-o cameră disponibilă folosită în chip de sală de restaurant ar necesita cel mult un împrumut la bancă. Plata lunară ar putea fi asigurată doar pe baza câştigului obţinut de la câţiva clienţi pe săptămână. Nişte muşterii seara şi în weekend, probabil proveniţi dintr-un cerc de cunoscuţi, ar permite să înlocuieşti o parte din munca salariată cu cea din restaurant, având posibilitatea să renunţi cu totul la serviciu, sau doar parţial, pe măsură ce clientela creşte. În această afacere, ca în multe altele de acest gen, costurile şi capitalul iniţial sunt minime, ceea ce înseamnă costuri de operare modeste."(Kevin Carson)

Cine se opune? Printre alţii (înţeleg prin "alţii" intermediarii aceia miraculoşi datorită cărora producţia de portocale din " Oltenia a crescut veritiginos anul acesta) se numără statul. Nerentabil, greoi, incapabil de a vedea pe termen lung. Acelaşi stat capabil să legalizeze orice pentru a obţine profit, impune micului întreprinzător condiţii umilitoare de funcţionare (de la licenţe, taxe şi autorizaţii fără număr până la controalele şi inspecţiile grave ale funcţionarilor statului în căutare de ocazii de şpagă). Este de un bun-simţ minimal să înţelegi că atâta vreme cât statul nu este un partener, ci un factor cu rol coercitiv, iniţiativa privată, "la firul ierbii", este descurajată:

" În absenţa reglementărilor juridice privitoare la licenţe, zonare etc., oare câţi oameni ar deschide azi o frizerie dacă tot ce le-ar trebui ar fi un scaun, nişte foarfeci, piepteni şi pomade? Câţi oameni ar pune pe picioare astăzi un serviciu de taximetrie dacă n-ar avea nevoie decât de o maşină şi de un telefon mobil? Câţi oameni n-ar deschide o grădiniţă astăzi dacă s-ar strânge câţiva părinţi să plătească pe unii dintre ei ca să aibă grijăde copii?" (Roderick Long, citat tot de Carson)

Un stat al cărui scop nu diferă de cel al unui jandarm nu poate fi nici eficient, nici reprezentativ. Iată de ce Mircea Platon formulează, aparent paradoxal: "statul nu e reprezentativ decât în măsura în care sunt lucruri pe care nu le poate cuprinde",

iar James Matthew Wilson: "A vorbi, aşadar, de «interesele individului» ca şi cum aceastea ar fi în opoziţie cu cele ale «Statului» sau ale «societăţii» e literalmente absurd: creăm entităţi şi interese separate pentru a descrie ceea ce de fapt e legat organic".

Esenţial, pe ce se bazează economia distributistă? Simplu fie spus: pe dăruire. Sună utopic? Comparaţi atunci evoluţia Encyclopaedia Encarta, elaborată după cel mai serios model corporatist (la care Microsoft a renunţat anul acesta) cu cea a Wikipedia, la care fiecare contribuie liber (şi variaţiile pe această temă, mai ales în spaţiul on-line, sunt extrem de multe. Cel mai la îndemână ar fi pagina pe care citiţi aceste rânduri).

O economie a oamenilor cinstiţi (ştiu, sună uşor anacronic. Deocamdată...), departe de iluziile şi ingineriile financiare ale vremurilor noastre. Poate a venit vremea să-i capitalismului sălbatic i se opune distributismul domestic, iar pieţei de tip junglă să i se opună, de-acum, piaţa morală a distributismului. Şi dacă tot vorbim atât de adesea despre "bucuriile simple", poate a venit vremea să ne gândim la rece dacă merită să cumpărăm roşii fără gust de la supermarket, când le putem avea mai ieftin de la ţăranii din satele vecine (fiind o economie a oamenilor cinstiţi, combinatorii care fac ca preţul unui fruct să se tripleze pe distanţa de 30 de km dintre grădina ţăranului şi piaţa din oraş, ar cam trebui să fie scoşi din joc). În fond, premisele româneşti sunt cât se poate de favorabile. O ţară mare, cu încă mulţi ţărani care ştiu să muncească pământul (au cu ce, dar nu mai au de ce - şi asta, din cauza unei administraţii de tip hibrid, comunist-capitalist) şi din ce în ce mai mulţi tineri care au înţeles revoluţia internetului, pe care vor să-l folosească în scopul comunităţi(lor). Cu din ce în ce mai mulţi oameni care nu mai vor să trăiască în garajele urbane, muncind pe rupte în birouri, fără nici o bucurie. O ţară care stă însă prost la capitolul organizare şi, ca urmare, importă cu succes - cu tot Bărăganul şi Câmpia ei de Vest - porumb din Ungaria, seminţe din Bulgaria şi orice obicei prost din Occident. Cred însă că vom învăţa şi noi din lecţia pe care Occidentul e nevoit acum să o înveţe. Se zice că aşa fac cei înţelepţi.

Scris de Silviu Man

*La ora 20:45, la Sala Rapsodia, str. Lipscani, nr. 53. Vor lua cuvântul: John Chrysostom Médaille, Dan Puric şi Ovidiu Hurduzeu. Tot atunci se va lansa şi un alt volum valoros - "Mişcarea conservatoare" de Paul Gottfried (ediţie îngrijită de Mircea Platon, în traducerea colegului meu de pe secţiunea de Ştiinţe Umaniste şi Religie, Dragoş Moldoveanu)

** ... printre care Phillip Blond: gânditor politic britanic, comentator economic şi cultural, considerat "regele filozof" al conservatorilor britanici. David Ellerman: matematician, economist, filozof, sociolog. Doctorat în matematicí£. A predat economie, matematicí£, informaticí£ la diferite universití£ţi, a lucrat la Banca Mondialí£. Race Mathews: economist australian, fost parlamentar şi ministru în câteva cabinete laburiste. Actualmente este Senior Research Fellow la Facultatea de Business şi Economie a Universití£ţii Monash. Stefano Zamagni: profesor de economie la Universitatea din Bologna, consultant al Consiliului Pontifical pentru Justiţie şi Pace.

    Categorie: | Autor: | Editura:



    Citeste cele 67 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. Pingback: Chaotics

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro