Titlu: Fiul
Autor: Jo Nesbo
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2018
Traducere: Ciprian Şiulea
Numar pagini: 560
ISBN: 978-606-400-468-0

Cred că nu am mai fost așa de entuziasmată de o carte polițistă de la seria „Millennium” a lui Stig Larson. „Fiul”, cel mai recent roman semnat de Jo Nesbo (și primul citit de mine), este genul de carte pe care pot paria că va captiva pe oricine, iubitor sau nu de romane polițiste. Bifează, de fapt, trece cu brio, toate palierele: acțiunea te ține cu sufletul la gură, personajele reușesc să fie un echilibru între tipologie și individ născocit de mintea romancierului, detaliile sunt la locul lor și totul te ține pironit cu cartea în mână până la pagina 600.

Expresia „page-turner” a fost inventată fix pentru acest tip de roman: dai paginile cât mai repede, dar nu ca să ajungi la final (pentru că nu m-ar fi deranjat să mai petrec ceva timp în universul lui Nesbo), ci ca să afli ce se întâmplă mai departe. Efectiv pe fiecare pagină există un strop de actiune, un dialog pe care vrei să continui să-l citești, o scenă pe care vrei să o duci până la capăt etc.

Fiul, personajul central al romanului, este în închisoare de 15 ani (încă din adolescență) și își petrece timpul trăind pașnic, aproape monahal, în apatia autoindusă prin droguri. Inedit este modul în care își procură drogurile: oferind un soi de iertare a păcatelor celorlalți condamnați din închisoare care vin la el să își ușureze sufletul. Exact așa află ceva din trecut care îl face să renunțe la viața semiconștientă de până atunci și să decidă să-și răzbune tatăl care a fost acuzat pe nedrept că ar fi fost un polițist corupt, vândut mafiei; de fapt, „cărtița” este cu totul altă persoană. Personajul serafic se transformă în Îngerul Răzbunării și acum începe toată acțiunea!

Trebuie să mă opresc puțin chiar aici, asupra personajului central. Sonny Lofthus, fiul, este o apariție cumva mitică, la fel ca justiția din legendele grecești, nesupus erorilor omenești, o combinație perfectă între alb și negru, fără nici un strop de gri: crimă și inocență care conviețuiesc perfect în același suflet. Și ca să facă lucrurile și mai interesante, autorul a hotărât să ne lase să-l cunoaștem doar prin intermediul celorlalte personaje, doar să îi ghicim gândurile și nu să le și aflăm. Întregul roman îl vedem pe Sonny prin ochii celor cu care interacționează, aflăm ce gândesc ei despre apariția lui și presupunem care sunt resorturile acțiunilor lui, dar nu primim nici măcar un rând în care autorul să ne spună direct ce și cum simte personajul central.

De altfel, nu știu dacă veridicitatea a fost miza acestui roman - așa cum spuneam și mai sus, mi-a amintit de legendele grecești - nu știu dacă Jo Nesbo chiar a vrut să ne facă să credem în mitul eroului mai tare decât toți, care de fiecare dată ajunge direct la ținta propusă, cred mai degrabă că avem de-a face cu o etalare a celor mai fine unelte de povestitor: pentru că toată intriga cărții se desfășoară și se împleticește în fața ta, te atrage și îți place pentru că... este pur și simplu bună, încât la final nu ai de ce să obiectezi că așa ceva se poate sau nu întâmpla „pe bune”.

Odată pornit în misiunea sa răzbunătoare, Sonny se dovedește un tânăr plin de resurse, atât de convins că pedepsele pe care le aplică oamenilor care i-au distrus familia sunt juste încât sufletul și mintea îi rămân senine. Și nu senine precum ale unui psihopat, ci seninătatea omului care nu pune niciun minut la îndoială faptul că ceea ce face este corect. Scopul final este să afle cine este cârtița din interiorul poliției, omul care a scăpat nepedepsit, aruncând toată vina pe tatăl lui Sonny, polițist exemplar... Sau nu?  O să vă las pe voi să descoperiți dacă statuia părintelui perfect ajunge sau nu să se dărâme și dacă Sonny reușește să trăiască în lumea nedreaptă pe care o găsește dincolo de zidurile închisorii.

Dacă ar fi să spun și ceva mai puțin laudativ ca să echilibrez balanța, aș alege să arăt cu degetul spre povestea de dragoste care se înfiripă între protagonist și o tânără care știe că vadă dincolo de aparențe. M-am bucurat de ea, nu zic nu, dar parcă mergea și fără. Nu cred că se pierdea ceva din complexitatea personajului, îi înțelegeam idealismul și inocența și așa. Dar dacă tot e acolo, zic să oftăm nițel la acele pagini și să le acceptăm :).