0
Autor: Daniel Keyes
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2003
Traducător: Dan Rădulescu
280 pagini
ISBN: 973-50-0451-8

(ediţia în limba engleză)

În 1959 nuvela lui Daniel Keyes Flori pentru Algernon era distinsă cu Premiul Hugo. Şapte ani mai târziu, autorul transformă nuvela într-un roman cu acelaşi nume, ce se bucură de la fel de mult succes ca şi prima sa varianta.

Deşi cu anume diferenţe, cele două texte spun aceeaşi poveste: Charlie Gordon, este supus unui experiment de creştere a inteligenţei în mod artificial, ajungând de la a fi debil mintal la a fi geniu. Acest lucru nu mai fusese încercat până atunci decât pe şoareci, motiv pentru care se naşte o legătură aparte între el şi corespondentul său, şoarecele Algernon. Charlie însuşi ne descrie traseul pe care îl urmează sub forma unor rapoarte întocmite în scopul cercetării. De altfel, pe lângă scopul evident de a ne face cunoscut progresul său într-un mod cât mai direct, forma aceasta a raportului ne permite să sesizăm inclusiv vizual progresul pe care îl face: de-a lungul timpului, greşelile de ortografie dispar, la fel ca şi exprimările simple şi naive.

Ideea experimentului în sine nu e perceptibilă decât ca un fundal pentru problema umană care se pune. Pornind de la contrastul dintre lumină şi întuneric, se conturează profilul a două persoane, aparent opuse, aflate în corpul uneia singure. Astfel, îi surprindem pe rând pe Charlie-geniul şi Charlie-moronul, pândindu-l pe primul la tot pasul. Ceea ce aparent ar fi trebuit să determine o apropiere a lui Charlie faţă de oamenii din jurul său nu face decât să-l îndepărteze şi mai mult de ceilalţi. Dacă Charlie-moronul era o companie agreată de ceilalţi, fericit în lumea lui lipsită de întrebări complexe sau chiar amintiri, experimentul îl transformă într-un om cu probleme dar, mai presus de asta, singur. Nu numai că vechii săi prieteni îl resping din cauza noului caracter "serios", dar el însuşi ajunge să-şi depăşească profesorii (ei înşişi simpli oameni), transformându-se într-un observator al lui Algernon, singurul care poate să-i arate ceea ce-l aşteaptă.

Emoţionantă este lupta sa cu lumea şi implicit cu sine, descoperirea de această dată conştientă a prieteniei, iubirii, a valorilor umane trăind într-o "imensă cutie cu labirinturi" în care ritmul accelerat al progresului prevesteşte o cădere pe măsură.

Orice om cu judecată îşi va aminti că tulburarea vederii e de două feluri şi are două cauze, fie intrarea din lumină în întuneric, fie ieşirea de la întuneric la lumină spune Platon în "Republica". La o primă vedere am fi înclinaţi să-l considerăm fericit pe cel care iese la lumină. Daniel Keyes ne face totuşi să ne întrebăm dacă acesta e cazul, deoarece pentru Charlie întoarcerea la întuneric este iminentă. Cu toate problemele sale, neînţelegând şi neînţeles în acelaşi timp, Charlie-moronul era cel fericit. Deşi cu un IQ de 68, poseda un altruism inconştient, sincer, pe care inteligenţa dobândită o perverteşte involuntar. Întors în întuneric, nu poate uita complet ceea ce a fost, astfel că nu putem şti în ce măsură mai poate fi el întors şi la fericirea de la care a pornit.

Fiecare se poate regăsi în lupta dintre laturile (rudimentar divizate) raţională şi emoţională, la sfârşitul cărţii având impresia că fiecare dintre noi este într-o oarecare măsură un Charlie. Ceea ce pare că vrea să ne înveţe Flori pentru Algernon este că, indiferent de câte cunoştinţe am poseda, nu suntem cu nimic mai câştigaţi dacă nu ne avem unii pe alţii.

Scris de Silvia Grădinaru