Titlu: Fotograful Curții Regale
Autor: Simona Antonescu
Rating:
Editura: Cartea Românească
Anul aparitiei: 2015
Numar pagini: 376
ISBN: 978-973-23-3125-5

Încă din epoca lecturilor „muschetărești” din copilărie, ideea de curte regală, de fast și pompă, de arbori genealogici încurcați și de eleganță (mai mult sau mai puțin) discretă m-au fascinat. Este adevărat că am descoperit scrierile despre monarhii României târziu, abia prin facultate, și că, prin comparație cu acelea care mai dăinuie încă, familia noastră regală a petrecut doar o perioadă scurtă și – relativ – lipsită de influență pe plan mondial aici, însă cred că impactul existenței sale asupra poporului român a fost decisiv și a creionat multe dintre trăsăturile pozitive ale acestuia.

Autoarea cărții Fotograful Curții Regale, Simona Antonescu, mi-a oferit cu grație răspunsuri la întrebările pe care i le-am adresat după citirea cărții, răspunsuri care vă vor încânta, cu siguranță. Dar, mai întâi de toate, a ticluit și a dat la iveală această succesiune de fire narative deosebite și totuși decurgând firesc unele din celelalte – câștigând, în 2014, Premiul pentru Debut al editurii Cartea Românească.

Una dintre sursele de inspirație ale autoarei au reprezentat-o fotografiile realizate de Franz Mandy (1848 – 1910), unul dintre fotografii Casei Regale, care a devenit faimos după ce a surprins pe peliculă întoarcerea armatei române victorioase, trecând pe sub Arcul de Triumf din București. Acum, viața și opera fotografică ale lui Mandy sunt subiecte ale expozițiilor și conferințelor, iar detaliile sale biografice au devenit neprețuite.

„Tactica” autoarei a fost să pornească fiecare fir narativ dintr-un punct marcat printr-o fotografie autentică, fotografie pe care nu doar o explică, ci o și integrează în narațiune. Astfel, cu toate că m-am așteptat ca volumul să fie doar o poveste semi-biografică despre ascensiunea lui Franz Mandy – devenit Meyer, ca personaj – nu este nici pe departe așa. Este adevărat că Meyer se află în centrul acțiunii, alături de soția sa, Anna, cea care se opune cu atâta înverșunare schimbării, însă în preajma lor se perindă o sumedenie de alte personaje fascinante. Familia Meyer, aflată în centrul acțiunii, creează contextul pentru ca și alte chipuri imortalizate să-și spună povestea, rând pe rând, iar când poveștile lor se întrepătrund, un soi de Han interbelic al Ancuței pare să se instaleze între pagini, promițând o proză savuroasă și câteva clipe de ținut minte.

Efectul povestirilor interconectate este cu atât mai puternic cu cât limbajul folosit servește în mod special la caracterizarea personajelor și la relevarea trăsăturilor care țin de etnie sau poziție socială. Paginile fac să se perinde dinaintea noastră familia negustorului grec Chiron, cel care vinde măsline și delicatese mediteraneene și orientale; pe Despina Agopian cea încăpățânată, „lipsita mea de minte copilă”, cum o alintă mama sa, care disprețuiește spiritul învechit al societății și dorește egalitate între femei și bărbați; sau pe surorile evreice Miriam și Sara, a căror poveste mi s-a părut cea mai romantică și, totodată, mai dramatică dintre toate (egalată, poate, numai de povestea lui Pătruțu și a Drăgaicei sale din sat).

Permițându-mi să aduc, totuși, și o critică constructivă, sper, romanului, aș spune că același limbaj îi devine și dușman, pe alocuri, fiindcă, mai ales pentru un cititor neavizat, întrebuințarea aproape excesivă a regionalismelor sau sintagmelor caracteristice anumitor zone sau culturi poate deveni obositoare. Este, cu toate acestea, o tendință răspândită printre autorii care evocă alte timpuri, așadar sunt departe de a o considera unică sau blamabilă.

De asemenea, mi-ar fi plăcut ca povestea să nu aibă un final atât de... brusc. Povestirile care s-au succedat pe parcursul unui număr de ani au avut o logică firească, însă, spre sfârșit, prezentul narațiunii a trepidat, parcă, spre punctul culminant al marii Expoziții de la Paris (n.m.: profit de ocazie pentru a saluta și autenticitatea descrierilor... externe, fiindcă starea de vânt și de instabilitate pare a caracteriza veșnic Orașul Luminilor), iar apoi s-a oprit brusc. Pentru un cititor care dorește o rezolvare mai clară a situațiilor tensionate, cum ar fi cea din familia lui Franz și a Annei, poate că lipsa de amănunte semnificative ar fi un detriment.

Citiți cu încredere și cu sufletul deschis cartea Simonei Antonescu! Veți constata, cu siguranță, că munca enormă depusă pentru documentare și eforturile de a păstra vii exprimarea și specificitatea timpurilor și locurilor i-au adus pe merit premiul editurii Cartea Românească – și speranța că... va urma.

• Plusuri

  Procedeul narativ nu inedit, însă surprinzător pentru această epocă, dar și unele dintre temele abordate, în special cele izvorâte din credințele populare sau din tradițiile etnice și regionale.

• Minusuri

  Limbajul pe alocuri greoi, înțesat cu regionalisme sau sintagme aparte, dificil de decodat pentru cititorul obișnuit.

• Recomandari

  Pentru pasionații de istorie, de frumos, de expresivitate, dar și de dramă, psihologie și studii sociale.