Titlu: Pasagerul
Autor: Jean-Christophe Grangé
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Carmen Ciora
Numar pagini: 796
ISBN: 978-973-707-827-8

„Primele fugi psihogene au fost descoperite în secolul al XIX-lea în Statele Unite. În general, erau din cauza unor condiții de viață insuportabile: datorii, crize conjugale, coșmaruri. Fugarul se ducea până undeva și nu e mai întorcea niciodată. Între timp, uita totul. Când își amintea, era un cu totul alt om. Cel mai faimos caz a fost cel al lui Ansel Bourne, un preot evanghelic care s-a stabilit în Pennsylvania sub numele de A. J. Brown și a deschis o papetărie.
- Bourne, ca Jason Bourne?
- Robert Ludlum s-a inspirat din numele acestuia pentru personajul lui amnezic.”

Când călătorești, îți iei cu tine bagaje, lucruri de care ai nevoie, cari valize și genți. Personajele lui Grangé însă, călătoresc fără bagaje. Și nu doar atât. Își lasă în urmă chiar și personalitatea, întreaga lor identitate, creându-și ulterior una noua, construită din frânturi de informații culese, în timpul vieții anterioare, din romane, filme, povești… Un subiect foarte interesant, dus de Grangé mult mai departe decât l-a dus Ludlum cu al său Jason Bourne. Călătorii din Pasagerul trec de la o identitate la alta fără să lase vreo urmă pe care mai târziu să o poată urma pentru a face drumul în sens invers. Tocmai din acest motiv cartea este atât de voluminoasă. Cele patru personaje în care se metamorfozează pasagerul lui Grangé sunt foarte diferite unul de celălalt, au un trecut beton, foarte documentat, amintiri clare despre părinți, foști parteneri etc., însă toate acestea nu au nicio substanță atunci când sunt cercetate în detaliu.

Psihologul Mathias Freire, cel care descoperă cazul lui Pascal Mischell, alias Patrick Bonfills, un pasager veritabil, devine destul de repede foarte interesat de caz, în special din cauza implicării lui într-o crimă extrem de bizară: un tânăr căruia, după ce i se luase viața, i se înfipsese pe cap un cap de taur. Crima are iz mitologic, implicând un labirint (fusese descoperit în triajul unei gări) și un minotaur, dar implicarea bietului pasager nu are nicio logică. În special când îi este dezvăluită complet vechea identitate, de care el se agață imediat și pe care și-o asumă fără nicio problemă: „În întunericul sufletului său vedea acum cu claritate. Freire prevăzuse o ședință progresivă, care l-ar fi condus pe amnezic la liman. Înțelese, privindu-l că mecanismul memoriei fusese declanșat – Patrick Bonfils redevenea el însuși. Nu avea decât să accelereze procesul.”

Anaïs Chatelet, ofițerul desemnat să se ocupe de caz, are și ea problemele ei psihice, iar în acest caz nimeni și nimic nu pare a fi de partea ei. Un cadavru în garda de duminică seara, superiori care vor să o mazilească din cauza scandalului în care fusese implicat tatăl ei – și care este descris doar spre mijlocul cărții – și multe alte presiuni care nu îi sunt favorabile, fac din ea un polițist hăitui, care se menține deasupra liniei de plutire doar cu ajutorul pastilelor și a băuturii. Până aici, toate bune, sau cel puțin, din punct de vedere literar, totul după rețetă. Doar că, din acest moment, lucrurile o iau razna. Cei care par a fi personajele cheie mor sau dispar sau, și mai rău, ajung să nu fie ceea ce par a fi. Caruselul odată pus în mișcare, nu mai poate merge decât într-un singur sens, iar acest sens este în jos.

Fuga psihică îl obsedează pe psihiatru. Nu atât fenomenul în sine, cât felul în care s-a declanșat, deoarece presupune că rezolvarea acestui mister ar duce direct la vindecarea psihică a pasagerului. „Trebuie să înțeleg ce i s-a întâmplat. Vreau să zic: mintal. Vreau să reconstitui punct cu punct ziua în care s-a dezis de el însuși. Vreau să îl fac bine, înțelegi?” Totuși, un asemenea proces, care ar putea constitui nici mai mult nici mai puțin decât subiectul unui roman de 800 de pagini, își pierde subit importanța atunci când apar răsturnări de situație, lucruri mult mai presante și șocante întâmplându-se. Brusc, subiectul celui mai interesant caz psihic posibil, este implicat în evenimente care scapă de sub control, evenimente care, ca un adevărat taifun, trag după ele absolut totul în jur. Iar atunci când fenomenul fugii psihice scapă de sub control, psihologul trebuie să facă absolut tot ce poate pentru a urmări, totuși, în sens invers, fuga.

Din acest moment, romanul devine unul polițist (este publicat în colecția Crime), iar acțiunea explodează. Firul epic se ramifică, apar din ce în ce mai multe personaje, iar misterul se aprofundează. Mêtis, compania care pare a se afla în spatele tuturor evenimentelor, are legături nebănuite cu personajele. În special din cauza acestei companii, totul ia amploarea unei conspirații, un imens complot, în care rolul Mêtis este acela de a face cercetări în domeniul militar, respectiv arme neconvenționale. „După anii 1990, [Mêtis] a înțeles că armele chimice nu mai au nici un viitor. Chiar și Irakul a renunțat la otrăvirea lumii. S-a orientat spre producția farmaceutică. Mai ales pe medicamente psihotrope.”

Acesta este un subiect la modă, (alături de conspirațiile pentru acapararea resurselor naturale) iar Grangé îl exploatează romanțat foarte subtil. Totuși, ce este interesant este faptul că această conspirație este și ea, la un moment dat… nu chiar abandonată, dar trecută pe locul secund. Importanța ei rămâne undeva la nivel de intrigă, în sensul că lucrurile importante din roman se întâmplă oarecum din cauza ei. Pentru că, în momentul în care Anaïs Chatelet o descoperă, apar din nou răsturnări de situație care diminuează importanța unor lucruri care până atunci păreau cruciale. De fapt, întreg romanul este o cavalcadă de răsturnări de situație, de transferuri de centre de greutate, cele mai importante evenimente devenind dintr-o dată aproape uitate. Cu toate acestea, toate misterele sunt finalmente rezolvate. Iar acest lucru nu este chiar atât de dificil, pentru că pur și simplu rezolvarea tuturor micilor mistere țin de rezolvarea crimei inițiale, cea cu iz mitologic.

Ca roman polițist, Pasagerul aduce mult mai multe lucruri în discuție decât acele romane polițiste care umpleau până la refuz librăriile dinainte de `89: nu este vorba de un singur mister, ci de foarte multe, nu rezolvarea unuia duce la altul, ci tocmai adâncirea unuia naște un altul, și aproape tot timpul, ceea ce părea extrem de important într-un capitol, în următorul devine pur și simplu o informație, un simplu eveniment din succesiunea de evenimente care a dus la noua stare de lucruri. Poate pentru că nu sunt adeptul cărților polițiste, foarte rar mi s-a întâmplat să dau peste un asemenea roman.

• Plusuri

  Pasagerul este un roman foarte stufos, cu un fir epic complex, cu multe răsturnări de situație, care nu plictisește, ci antrenează constant cititorul.

• Minusuri

  Jean-Christophe Grangé nu rezistă tentației de a introduce în acțiunea – și așa foarte complexă și alambicată – câteva subiecte la modă, precum conspirația sau cercetările în domeniul medicamentelor psihotrope. Acest lucru riscă să-l ducă spre zona trivială a literaturii.

• Recomandari

  Recomand Pasagerul nu doar pasionaților de romane polițiste, ci și celor care le preferă pe cele psihologice.