0
Autor: Tor Ní¸rretranders
Subtitlu: Despre limitele conştiinţei
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Laurenţiu Staicu
441 pagini
ISBN: 978-973-1931-09-8

Cartea lui Tor Ní¸rretranders seamănă cu dulciurile din copilăria pofticioşilor. Dulciurile acelea care se mănâncă cu poftă, fără să te poţi opri. Însă, la final, când ai golit raftul, îţi dai seama că ai dobândit, pe lângă o durere de burtă, prilejul unui simpatic diabet zaharat, însoţit eventual de nişte dinţişori stricaţi.

Iluzia utilizatorului este o lucrare densă, efervescentă, a unui autor înzestrat cu un oarecare farmec, pe care nu-ţi poţi permite să o citeşti pe diagonală, care are ca ţintă principală înţelegerea a ceea ce se întâmplă cu conştienţa* noastră în situaţii precum ascultatul muzicii, iluziile optice, învăţatul cântatului la pian, mersul pe bicicletă - sau, mai pe scurt, de-a lungul întregii vieţi. Concluziile lui sunt surprinzătoare. La fel şi ale mele.

Fără a ne rătăci prea mult în jungla de detalii cu care ne răsfaţă autorul danez, să încercăm un rezumat. Povestea începe cu pacostea numită a doua lege a termodinamicii, care spune că ori de câte ori transformăm (sau consumăm) energie, rămâne din ce în ce mai puţină energie disponibilă. Cenuşa care rămâne după ce am băgat lemne în foc nu mai poate fi folosită pentru a face cald în sobă. Bateriile de la CD player nu mai pot fi folosite, decât dacă sunt din nou încărcate - adică un nou ciclu de consum de energie. Dar mai ştim că energia este constantă (adică şlagărul de la orele de fizică din liceu: "nimic nu se câştigă, nimic nu se pierde, totul se transformă"). De mai bine de un secol, aceste două legi au dat fiori oamenilor de ştiinţă, care cred că totul se îndreaptă către o moarte termică a universului. Unul dintre ei, Rudolf Clausius, a numit acest fenomen entropie (adică "măsura indisponibilităţii unei anumite cantităţi de energie"). Cenuşa, ca să spunem aşa, este "plină" de entropie. Nu va putea produce căldură - poate fi cel mult presărată pe jos, ca oamenii să nu-şi luxeze gleznele.

O ISTORIOARÄ‚ CU SCARAOŢCHI

Aici apare în scenă James Clerk Maxwell, care, împreună cu Ludwig Boltzmann, afirmă că ceea ce numim noi căldură e o mişcare a miliarde de molecule, fiecare având viteza ei proprie. Şi ce-i dă prin cap lui Maxwell - ce-ar fi dacă în mijlocul unui recipient în care este căldură ar exista o fiinţă mică care nu e atotputernică, dar e suficient de deşteaptă ca să cunoască traseele tuturor moleculelor şi suficient de rapidă încât doar să deschidă şi să închidă un orificiu din recipient, astfel încât moleculele cu viteză mare să fie lăsate să treacă în compartimentul din dreapta, iar cele mai încete să rămână în stânga? Temperatura ar creşte în dreapta, şi ar scădea în stânga. Deci s-ar întâmpla ceva nemaipomenit: s-ar produce căldură într-un mediu cu temperatură moderată. S-ar părea că disiparea energiei "depinde de întinderea cunoaşterii noastre". E ca şi cum ne-am încălzi la un foc de cenuşă! Morala : legea asta ni se aplică nouă, pentru că suntem "prea mari şi prea neîndemânatici" să o ocolim... Dar dacă am fi atât de inteligenţi şi de rapizi precum... În fine, cert e că această vietate - numită demonul lui Maxwell - încă mai bântuie visele oamenilor de ştiinţă care vor să găsească metoda prin care se poate "păcăli" legea a doua a termodinamicii.

Unul dintre cei bântuiţi a fost fizicianul ungar Leo Szilard, care a pus prin anii "™30 o întrebare crucială, apropo de Aghiuţă cel iute: putem şti totul despre lume fără să o schimbăm? Evident, nu se poate. Demonul lui Maxwell, ca să poată şti traseele moleculelor pe care vrea să le controleze, trebuie facă nişte măsurători. Adică trebuie să consume şi el nişte energie. Adică să producă entropie. Adică am ajuns de unde am plecat. Unde-i lege - chiar a termodinamicii, nu-i tocmeală - chiar dacă eşti drăcuşor. Dar dacă, spun adversarii lui Szilard, am putea cunoaşte dincolo de cunoaştere? Dacă, în loc să stea cu carneţelul în mână, desenând la nesfârşit liniuţe şi tabele, demonul lui Maxwell ar intui la perfecţie traseele moleculelor? Şi de aici, o lungă poveste cu savanţi din ce în ce mai... înfierbântaţi, care se chinuie să-i dea o mână de ajutor micului personaj. În fine, pentru a scurta povestea, se ajunge la concluzia că demonul, pentru a fi eficient, trebuie să dobândească informaţii despre molecule, dar trebuie să le şi uite, pentru a putea dobândi noi informaţii. Or, şi asta crează entropie. Deci - surpriză! - "nu dobândirea informaţiei este cea care-l costă pe demon. Ci uitarea ei". Cu cât mai multă informaţie, cu atât mai multă entropie şi, deci, dezordine. (Aviz maniacilor internet-TV şi celor care plesnesc de bucurie că trăiesc într-o "societate informaţională"!)

Să exemplificăm, ca să nu uităm de unde am plecat:

Dacă avem în faţă o hârtie pe care este desenat un cerc, informaţia se reduce la cuvântul "cerc", însoţit probabil de un număr care reprezintă diametrul său. În economia informaţională, asta ne costă vreo doi biţi de informaţie. Cu aceşti doi biţi, putem face câte cercuri identice vrem. Dacă, însă, hârtia este mâzgălită de Petrişor de la grupa mijlocie, desenul conţine mult mai multă informaţie. Ar trebui să măsurăm fiecare linie în parte, fiecare curbă în parte, unghiurile sub care se unesc fiecare dintre ele, ansamblul lor etc.

Ar mai fi o metodă prin care să-i împăcăm pe demonul lui Maxwell şi pe Petrişor - să găsim o formulă prin care să rezumăm, să comprimăm traseele moleculelor, respectiv mâzgăleala, pentru ca micul Aghiuţă să reuşească să separe moleculele şi să se încălzească, iar micul Petrişor să primească desert. Unele lucruri pot fi rezumate: "AAAAAAAAAA" înseamnă, de fapt, "A de 10 ori". Simplu, eficient şi uşor de reţinut. Dar dacă trebuie să rezumăm un copac? Sarcina devine imposibilă. Ar trebui să descriem fiecare fibră, fiecare frunză, felul în care sunt ele dispuse, felul în care se mişcă atunci când adie vântul, când e furtună, când vine toamna etc. etc. etc. Descrierea cea mai rezumată a copacului nu poate fi decât copacul însuşi. La fel şi în cazul moleculelor şi al desenului stângaci. Deci, nu putem cunoaşte totul despre lume. Ceea ce pare pentru noi de bun-simţ, nu era şi pentru cei mai mulţi dintre respectabilii oameni de ştiinţă care sperau să poată explica lumea prin câteva formule logice sau fizice sau chimice sau matematice.

Problema a fost însă rezolvată de un matematician austriac fascinant, pe numele lui Kurt Gí¶del, care a năruit, la 24 ani, în 1930, toate aceste speranţe deşarte:

"Ideea ingenioasă a lui Gí¶del a fost aceea de a lua în discuţie propoziţia «Nu pot fi demonstrată». Dacă este adevărată, înseamnă că nu o putem demonstra. Dacă este falsă, atunci o putem demonstra - altfel spus, am demonstrat că este falsă. Propoziţia este adevărată dacă şi numai dacă nu poate fi demonstrată." Cu alte cuvinte, "corectitudinea unei structuri logice sau a unui limbaj nu pot fi niciodată demonstrate dinăuntru". Deci, nu putem demonstra totul, va exista întotdeauna ceva care ne scapă. Demonul lui Maxwell nu va reuşi să separe moleculele, iar noi vom rămâne agăţaţi, vrând-nevrând, de calorifere şi sobe.

Cititorii care m-au suportat până aici probabil că se întreabă ce legătură poate să aibă Maxwell şi încornoratul său cu zăpăcitul de Petrişor, cu noi înşine şi cu subiectul cărţii (care este, cum spuneam - "ce se întâmplă cu conştienţa noastră când ... ştii ... muzica, iluziile optice, pianul, bicicleta, viaţa noastră cu totul..."). Îi rog să mai aibă puţintică răbdare, să-şi ia răgazul unei cafele sau al unui ceai. Cartea lui Ní¸rretranders e incitantă, dar şi plină de informaţii, deci şi de dezordine, aşa că sarcina mea nu e mai uşoară decât a celor care fac curat după petrecerea de revelion din piaţa centrală.

COMPLEXITATEA

Dezordinea e neinteresantă, deci. La fel de neinteresantă cu a scrie: "GNFJIDH VFDOGTIN GT548" sau a face versuri în manieră postmodernă, pe care să nu le înţeleagă nimeni, nici măcar autorul lor. Dar nici ordinea totală nu e chiar palpitantă. Cine ar citi până la capăt recenzia de faţă dacă ea ar fi scrisă aşa: "ABABABABABABABA"? Între aceste două extreme, ne spune autorul, trebuie să existe ceva care nu e nici banalitatea repetitivă a ordinii complete, dar nici balamucul dezordinii totale. Ceva suficient de complicat încât să ne provoace interesul, dar îndeajuns de ordonat să-l putem înţelege cât de cât. Ní¸rretranders numeşte acest lucru "complexitate" - "acest teritoriu aflat între ordine şi haos cuprinde practic toate lucrurile despre care merită să discutăm, toate lucrurile despre care discutăm şi pe care le trăim în viaţa de zi cu zi: fiinţe vii, schimbări ale vremii, peisaje frumoase, conversaţii prietenoase, salate delicioase, distracţie şi jocuri".

Bun. Şi cum să facem ca să înţelegem complexitatea? Charles Bennett de la IBM a propus, prin anii "™90, un criteriu foarte interesant - acela de adâncime logică: "complexitatea ar urma să fie măsurată nu în funcţie de lungimea unui mesaj, ci în funcţie de munca făcută anterior pentru a obţine mesajul ["] Adâncimea logică măsoară procesul care duce la o anumită canitate de informaţie, şi nu cantitatea de informaţie care este produsă şi poate fi transmisă". (Este, să recunoaştem, un criteriu care face dreptate celor uluiţi de rating-ul nopţilor de trăncăneală nesfârşită de la OTV - multă informaţie, puţină muncă, adâncime logică aproape de zero, complexitate aproape de zero. Deci relevanţă zero.) Dacă punem lângă acest principiu ideea formulată mai sus, că uitarea informaţiei costă, ajungem la concluzia că "adâncimea unui obiect este o măsură a cantităţii de informaţie eliminate pe parcursul apariţiei acestuia". Ca şi cum am scoate în fiecare zi câte o lopată de mâl dintr-un lac. Cu timpul, lacul ar deveni mai adânc. Va fi suferit transformări. Nu va mai avea aceeaşi culoare şi nici malul său nu va arăta la fel ca la început. Dar va fi acelaşi lac. La fel şi cu omul.

Aplicând ceea ce am spus mai devreme - că este, de fapt, mai importantă informaţia eliminată - putem găsi o explicaţie interesantă pentru felul în care am învăţat să mergem pe bicicletă: ni s-a explicat de către tata, fratele sau vecinul de bloc cum trebuie să ne ţinem în echilibru, cum să nu bruscăm coarnele, cum să dăm din pedale - o grămadă de detalii pe care ne forţam să le ţinem minte. Şi totuşi, acel moment extraordinar, în care ne-am desprins de rotiţele ajutătoare şi de mâna care ne ţinea şaua, nu e rezultatul faptului că am gândit simultan toate indicaţiile şi le-am pus în practică. Mai degrabă a fost parcă ceva, dincolo de raţiune, un fel de instinct, un fel de intuiţie (care pe mine nu m-a ţinut prea mult - am aterizat forţat în primul şanţ). Probabil că un proces asemănător are loc şi când copilul începe să înţeleagă şi să vorbească (fratele meu e un bun exemplu aici - când era mic, în afară de gungureli şi scâncete, nu scotea nici un sunet. Într-o zi, când stătea cocoţat pe o grămadă de lemne, mama i-a spus: Ai să cazi! S-a dat jos de acolo, iar mama, nefiind nici ea un om deosebit de raţional, s-a cocoţat în locul lui. Ceea ce probabil că i-a deblocat lui Mutulică ceva în creieraş, fiindcă a amendat-o imediat, cu maximum de coerenţă: Ai să cazi tu! Şi de atunci a început să vorbească.)

De unde Ní¸rretranders deduce: "trebuie să fi existat mai multă informaţie în timpul procesului decât cea cuprinsă în cuvintele care au fost rostite realmente". Şi, pe cale de consecinţă, întrebarea fierbinte cu care ne apropiem de miezul cărţii: "să fie conştiinţa numai vârful unui iceberg mental"?

Cí‚T (NU) Gí‚NDIM

Simţurile noastre primesc informaţii din mediul înconjurător. Fiecare organ de simţ are un anumit număr de receptori. Cu cât mai mulţi receptori (celulele vizuale ale ochiului, papilele gustative ale limbii etc.), cu atât mai mare numărul de conexiuni nervoase care trimit semnale înspre creierul nostru. Toate acestea se pot calcula şi transforma în biţi, pentru a vedea cu aproximaţie cam câtă informaţie primim de fapt. Cifrele sunt surprinzătoare:

"Ochiul trimite creierului cel puţin zece milioane de biţi pe secundă. Pielea trimite un milion de biţi pe secundă, urechea o sută de mii, senzorii mirosului încă o sută de mii de biţi pe secundă, iar papilele gustative aproximativ o mie de biţi pe secundă." Tragem linie şi vedem nota de plată pentru fiecare secundă: 11 milioane de biţi pe secundă.

Şi acum urmează întrebarea de 1.000 de puncte - cât din aceste milioane de biţi percepem conştient ? Profesorul Manfred Zimmerman de la Institutul de Fiziologie al Universităţii din Heidelberg zice că să tot fie vreo ... 40 de biţi. Calculăm repede, cât ai zice entropie şi avem rezultatul ameţitor: percepem conştient cam a ... 275.000-a parte din ceea ce primim din afară. Sunt şi estimări mai optimiste, cum ar fi cea a fiziologului german Dietrich Trincker, care crede că raportul dintre capacitatea de percepţie şi capacitatea de apercepţie este de 1 la 1 milion. Sau cea în care nu percepem conştient nici măcar 40, ci vreo 16 biţi pe secundă (în condiţiile în care OTV-ul sau oricare alt canal de televiziune transmite cam 4 milioane de biţi pe secundă). Rezultatul multor studii ar duce la această idee: mintea noastră ar fi un depozit imens de informaţii, din care nu ajung la suprafaţă decât câteva firimituri. Morala numărul unu: conştienţa "este alcătuită în mult mai mare măsură din informaţia eliminată decât din informaţia prezentă". Morala numărul doi: "atunci când suntem conştienţi de o experienţă înseamnă că ea a trecut". (Cam de aici încolo, relaţia mea cu dl. Ní¸rretranders a început să să nu mai fie atât de amicală...)

Urmează partea interactivă a cărţii, unde autorul încearcă să demonstreze că ceea ce vedem nu este ceea ce vedem, ci că ceea ce vedem este doar propria noastră interpretare. Amatorii de efecte spectaculoase pot încerca una din multe iluzii optice pe care Ní¸rretranders le aduce ca argument. Una dintre ele - cine e în imaginea de mai jos - o femeie tânără sau o femeie bătrână?

Şi din cauza cucoanei fără vârstă certă de mai sus, s-ar părea că "lucrurile pe care le percepem au căpătat sens înainte ca noi să devenim conştienţi de ele". Adică "percepem, simulăm şi abia apoi simţim". Cât timp pierdem de la percepţie până la simţire? Oamenii de ştiinţă zic că ar fi vreo jumătate de secundă. Adio, dragoste la prima vedere!

Mai introducem în piesă un personaj-cheie: Benjamin Libet, de la Departamentul de Medicină de la Universitatea din California, însoţit de prietenul său, Bertram Feinstein, chirurg şi fiziolog de la spitalul Mount Zion (San Francisco). Feinstein se ocupa prin anii "™60 cu tratarea pe cale neurochirurgicală a pacienţilor bolnavi de Parkinson. Deschidea ţeasta pacientului, punea acolo un element care se încălzea şi, la o anumită temperatură, distrugea nişte celule nervoase care provocau dureri bolnavului. Într-o zi, Libet l-a rugat să-l lase să se joace şi el puţin cu creierul bolnavilor, în interes ştiinţific, desigur. Multe din concluziile de mai jos în acest mod: înainte de operaţia lui Feinstein, Libet venea şi le administra nişte şocuri electrice direct pe creier pacienţilor care aveau craniul deschis (probabil mai schimba o vorbă, mai glumea cu ei, întrucât aceştia erau conştienţi). După multe experimente de acest gen, Libet a aflat (probabil pe lângă nişte bancuri bune), că aceştia nu simţeau nimic dacă şocul electric era mai scurt decât o jumătate de secundă:

"Stimularea pielii determină o activitate electrică în creier. Această activitate electrică corespunde stimulului pe care l-a aplicat Libet pacienţilor lui Feinstein (şi ei nu puteau face diferenţa). Cum poate o stimulare electrică a creierului să corespundă unei activităţi neuronale deteminată de o experienţă senzorială, dacă stimularea electrică a trebuie să dureze o jumătate de secundă înainte de a fi simţită? Stimularea pielii dă naştere imediat senzaţiei, însă activitatea din cortex cerută pentru a media senzaţia trebuie să dureze cel puţin jumătate de secundă."

De unde Ní¸rretranders deduce că susnumita conştienţă, pe lângă că e mică - ce mai poţi să faci în zilele noastre cu 16 biţi pe secundă? - ne mai şi păcăleşte - adică ea întârzie cu jumătate de secundă, dar ne lasă impresia retroactivă că de fapt ea a fost mereu pe fază la momentul potrivit. Pare că a fost dragoste la prima vedere, dar, de fapt, şocul s-a întâmplat mai devreme - la jumătate de secundă şi vreo 5 milioane de biţi distanţă...

Şi de aici, calea este deschisă pentru o analiză amănunţită a meciului permanent care se dă în capul nostru între eu şi sine, unde Sinele cel Frumos şi Bun are soarta Cenuşăresei - mereu harnic, mereu atent şi grijuliu, dar mereu lăsat în umbră, pentru că el nu e conştient, precum Eul cel Urât şi Rău, care de fapt culege toate roadele sinelui, pentru că ştie să se prefacă, lăsând tuturor impresia că el a făcut toate lucrurile pentru care trudeşte Sinele. Această înfruntare care este de fapt cheia întregii cărţi este ceea ce Ní¸rretranders numeşte iluzia utilizatorului:

"Eul percepe că el este cel care acţionează; că el este cel care simte; că el este cel care gândeşte. Dar sinele este cel care face toate astea. Eu sunt iluzia utilizatorului pentru mine însumi". (Aici chiar că am rupt prietenia cu savantul danez şi cu prietenii lui. Din respect pentru mine şi prietenii mei, pe care nu îi consider propriile lor iluzii.)

Ultimele o sută de pagini sunt o cursă după argumente în sprijinul iluziei utilizatorului, culese de prin toate colţurile lumii şi istoriei - de la filozofia grecească până la ideologia ecologistă de tip Gaia, de la Leibniz la Aldous Huxley şi Edmund Husserl, de la Big Bang la Kirkegaard, de la teoria haosului la fractali şi inteligenţă artificială până la remarci despre Karl Marx, comunism, societăţi deschise şi civilizaţia contemporană. Sunt convins că cititorul care m-a suportat pe mine până acum le va suporta cu stoicism la lectura cărţii.

ILUZIILE ILUZIEI

Spuneam la începutul recenziei că Iluzia utilizatorului este o carte pe care nu-ţi poţi permite să o citeşti pe diagonală. În acelaşi timp, nu este nici o carte în care să crezi, ca să zic aşa, din toată conştiinţa, deşi musteşte de informaţii interesante, multe dintre ele probabil cât se poate de adevărate.

Sunt cu totul de acord că multe dintre deciziile pe care le luăm nu sunt gândite (adică nu aparţin conştienţei). Atât dintre deciziile inspirate, cât şi dintre cele neinspirate. Ştiu sigur că adesea e foarte bine să acţionezi pur şi simplu, decât să-ţi umpli mintea cu o grămadă de calcule şi probabilităţi. Că ceea ce descoperi pe calea intuiţiei e de cele mai multe ori mult mai bun decât o noapte de înăbuşit mintea cu dileme. E mult mai frumos să ieşi afară în ploaie decât să te gândeşti că, ah, o să te ude până la piele, că va trebui să iei o aspirină după, să faci un duş fierbinte, să dai explicaţii pentru gestul tău necugetat... (Desigur, gestul nu poate fi dus la extrem, aşa cum l-a dus o fostă colegă de liceu, care a venit într-o excursie cu clasa la munte încălţată în nişte pantofiori mov, lăcuiţi, dotaţi chiar cu câte un toculeţ...)

Talentul, arta, replicile geniale ale prietenilor, credinţa sau dragul de cineva nu se pot explica prin intermediul raţiunii. Ştiu că există milioane de lucruri care nu se pot descrie în cuvinte şi nici argumenta. Există cu siguranţă o zonă dincolo de percepţia noastră conştientă, dar ceva (o intuiţie) îmi spune că zona aceea ţine de incognoscibil (adică rămâne să ne vedem fiecare de ea şi să o explorăm pe cont propriu, în tăcere), nu de necunoscut (¬cum crede autorul, care speră că o poate coloniza ştiinţific, chiar şi prin experimente respingătoare precum cele a lui Libet). Dar nici nu-mi place scindarea asta atât de radicală şi de ireconciliabilă între eu şi sine, cu toate consecinţele ce decurg din ea (cum Dumnezeu să-i spui iubitei: "scumpa mea, «sinele meu te acceptă pe tine»"?!).

Cartea lui Ní¸rretranders este, fără îndoială, o trufanda ştiinţifică, însă mă tem că în reţetă s-au ascuns destui coloranţi şi conservanţi.

Spre exemplu, că tot vorbeam de criteriul adâncimii logice - adică un lucru e cu atât mai important cu cât evoluţia sa în timp e mai mare, cu cât a fost mai greu generat. Dar, de pildă, o crimă cu multe acte pregătitoare în mod sigur nu aduce prea multe satisfacţii sinelui - nici sinelui victimei, nici al ucigaşului. Sau, tot apropo de adâncime - are dreptate Ní¸rretranders când spune că "claritatea necesită adâncime". Poate că din cauza asta Brâncuşi polisa formele până la strălucire. Poate din cauza asta Saint-í‰xupery spunea că o operă e finalizată nu când nu mai ai ce adăuga, ci când nu mai ai ce elimina. Dar autorul danez greşeşte când afirmă, un rând mai jos, că "nonsensul nu are adâncime". Nonsensul "pur", să-i zic aşa, nu are adâncime. Dar o mimează - precum poeţii netalentaţi, care vor să impresioneze prin artificii, nu prin substanţă, prin cuvinte complicate, nu prin sensuri. Dar ce se întâmplă dacă în mijlocul unui astfel de aparent nonsens găsesc un epitet bun (care poate să fie doar un epitet bun sau să lumineze dintr-o dată întreaga poezie)? De câte ori am văzut un film care ne-a plictisit o oră şi jumătate, pentru ca la final, datorită unei singure scene, totul să capete brusc înţeles? După câte se pare, vorbim de lucruri prea delicate pentru a le judeca în alb sau negru...

A judeca în alb şi negru înseamnă să afirmi fără nici o ezitare că "gândirea este un eveniment material care are loc în corp şi care seamănă în toate privinţele cu alte activităţi corporale precum mişcarea". Sau că "nu există, aşadar, nici o diferenţă între sistemele care au viaţă şi cele care nu au." Sau că "tehnologia face lucrurile previzibile şi repetabile, astfel că nu trebuie să le dedicăm atât de mult timp şi atenţie". Să-i citezi pe Hans Kornhuber care spune că, de fapt, "sufletul nu este «mai bogat» decât trupul", pe Richard Gregory care şuieră pedant "Realitatea este o ipoteză" sau pe Thomas Nagel cu a sa filozofie a îngheţatei subiective:

"Cum poţi şti dacă atunci când mănânci îngheţată de ciocolată, împreună cu un prieten, ea are acelaşi gust pentru el ca şi pentru tine? [...] Cum poţi şti măcar că prietenul tău e conştient? Cum poţi şti că mai există şi alte minţi în afară de a ta?".

...Sau pe Julian Jaynes de la Princeton University care, cocoţat în plopul cunoaşterii, a aflat că acum trei mii de ani "bărbaţii şi femeile nu erau conştienţi aşa cum suntem noi, nu erau responsabili de acţiunile lor şi, prin urmare, nu pot fi lăudaţi sau blamaţi pentru niciunul dintre lucrurile pe care le-au făcut de-a lungul miilor de ani în care au existat".

Citez din abundenţă tocmai ca să subliniez faptul că, dacă ne încăpăţânăm să credem că tot ceea ce ştim noi, în adâncul nostru, dincolo de conştienţă, merită să fie cunoscut de toată lumea, dat la ştiri, cercetat, măsurat şi întors pe toate părţile de cohorte de tehnicieni, atunci cartea de faţă poate deveni, dintr-o lectură cu premise interesante, una realmente periculoasă.

Îmi închipui ce înseamnă pentru un poliţist al viitorului tehnologic următoarea afirmaţie-concluzie a unor cercetări neurofiziologice conduse de Hans Kornhuber şi Lí¼der Deecke: "Subiecţii au decis să îndoaie degetul. Dar cu o secundă înainte de a face asta, creierul lor indica faptul că se pregăteau să execute acţiunea".

Sau cum se reflectă în mintea unui agent publicitar dedicat trup şi suflet meseriei propoziţia: "Conştiinţa nu poate iniţia o acţiune"? De fapt, există un precedent în America - scandalul mesajelor subliminale ascunse în clipurile publicitare de acum mai bine de jumătate de secol. Ştim cu toţii că tehnologia de azi poate mult mai mult de-atât"

Sau cum va fi receptată de un tânăr aflat în dileme existenţiale o frază precum : "dacă creierul s-a pregătit pentru acţiune cu ceva vreme înainte ca eu să decid să-mi mişc degetul, mai posed eu liber arbitru?" Până la urmă, hai să ne punem eul ăla atât de dispreţuit la contribuţie şi să pricepem că una e să te gâdile nenea doctorul pe creier şi alta e să iei nişte decizii serioase apropo de viaţa ta personală. Mă întreb însă ce decizie serioasă mai poate lua cineva care ia cu totul în serios volumul lui Ní¸rretranders, în afară de aceea de a începe să-şi înece bruma de conştiinţă rămasă în alcool sau droguri, sub pretextul eliberării sinelui.

Aş putea fi întrebat "Cum poate avea o carte de ştiinţă asemenea efecte? Ştiinţa e până la urmă chestia aia în care avem încredere deplină, în care lucrurile sunt foarte clare pentru toată lumea...". Sincer, mă îndoiesc că Iluzia utilizatorului este (doar) o carte de ştiinţă. Felul exaltat al autorului (de altfel, printr-o tradiţie istorică, cei mai mulţi dintre oamenii de ştiinţă sunt exaltaţi. Nu înţeleg de unde pretenţiile acestea de neutralitate, obiectivitate etc.) de a vorbi despre n lucruri mă face să cred că e mai degrabă vorba de o filozofie sau chiar o religie cu pretext ştiinţific. Altfel nu putem explica lecţia aiuritoare de ... teologie comparată între creştinism şi iudaism din capitolul dedicat întârzierii de jumătate de secundă. Sau lecţiile de ... arta actorului sau a dirijorului. Sau peroraţia uluitoare din ultimele pagini:

"" trebuie să avem curajul să spunem lucruri naive; să facem lucruri naive, constant şi paşnic de-a lungul deceniilor, pentru simplul motiv că noi credem că aceste lucruri sunt bune, că simţim că sunt bune şi suntem conştienţi că sunt bune". A spune asta (şi) în numele tehnocraţilor implicaţi în crearea şi implementarea de arme de distrugere, dispozitive de supraveghere şi control şi alte minuni ale lumii moderne, înseamnă ori ipocrizie criminală, ori stupiditate. Cea mai mare greşeală e să credem că suntem încă pe vremea când savanţii se plimbau prin grădini, le cădeau mere în cap, aveau revelaţii şi nu mai puteau de dragul omenirii.

Aceia dintre cititorii Iluziei utilizatorului care vor crede întrutotul cele scrise, vor rămâne cu impresia deprimantă că avem fiecare un sine numai al nostru, extraordinar, fascinant, care trebuie eliberat de tirania conştienţei, dar în acelaşi timp, care poate fi, şi chiar trebuie, măsurat ştiinţific - şi, de ce nu, coordonat tehnologic, de la butoanele cine ştie cărui Big Brother. În loc să caute să se dezvolte armonios, oamenii-utilizatori vor tinde spre schizofrenie în numele unei aşa-zise "sciziuni fundamentale dintre sine şi lume", iar în locul atât de blamatului eu-conştiinţă, vor pune sinele tehnologico-ştiinţific. Iar asta va fi cea mai desăvârşită dintre iluzii.

Scris de Silviu Man

*Probabil că nu este numai rezultatul unei greşeli de traducere folosirea termenului de "conştiinţă" (cu implicaţiile sale socio-morale) în locul celui de "conştienţă" (evident, un concept psihologic), mult mai adecvat profilului lucrării. Totuşi, confuzia acestora nu este sub nici o formă scuzabilă.