Titlu: Dormi
Autor: Annelies Verbeke
Rating:
Editura: Univers
Anul aparitiei: 2008
Traducere: Gheorghe Nicolaescu
Numar pagini: 127
ISBN: 978-1-60257-082-5

Am lucrat o singură dată în ”schimbul trei”, pentru vreo trei săptămâni, pe timpul verii. Programul era de la 23 la 7, plecam seara cu ultimul autobuz la job şi mă întorceam dimineaţa, când restul lumii abia începea să plece către locurile de muncă. Senzaţia era ciudată – mă deplasam invers faţă de mersul firesc al lucrurilor, mă puneam să dorm când toată lumea abia se trezea. Pe de o parte, noaptea era mult mai linişte, eram mult mai relaxat şi concentrat la ceea ce făceam, dar pe de altă parte nu puteam dormi în timpul zilei mai mult de 3-4 ore şi acelea pe reprize. Nu apucam să mă mai întâlnesc cu amicii, iar în ziua de chirie când venea proprietarul pe la prânz eu eram încă în pijama… După vreo două săptămâni în ritmul acesta (incluzând şi weekendurile), dimineaţa aveam impresia că o sa adorm în picioare dacă mă opresc din mers şi continuam să pun un picior în faţa celuilalt doar din inerţie.

Asta m-a ajutat doar în mică măsură să-mi imaginez prin ce trec personajele principale din romanul de debut al autoarei Annelies Verbeke. Maya suferă de insomnie, iar comportamentul ei devine tot mai bizar cu fiecare noapte nedormită: ”Nopţile imi treceau mai încet decât zilele, căci noaptea eram singură.” (din fraza de început a romanului, foarte simplă, dar sugestivă). Ea încearcă toate soluţiile sugerate – începând de la a bea lapte cu miere înainte de culcare, exerciţii de respiraţie la pastile sau jointuri. Nimic nu pare să aibă un efect concret, prietenii se îndepărtează încet, relaţiile cu familia se răcesc, iar iubitul pleacă şi el nemaisuportând crizele ei de isterie. Lumea îi este dată peste cap, iar neputinţa se transformă în frustrare: ”starea mea făcea ca şoaptele să semene cu urletele sau – (…) îngrijorarea bine intenţionată se auzea ca un reproş răstit”.

În timpul escapedelor sale nocturne, găseşte un alt insomniac, Benoit, în timp ce sună aiurea la sonerii pentru a trezi oamenii în miez de noapte, pe principiul “Dacă eu nu pot dormi, atunci nimeni să nu doarmă”. În imensitatea oraşului, întâlnirea inopinată a celor doi şi comunicarea simplă şi directă care se realizează instant (”Un insomniac. La fel ca mine. “În sfârşit. Aşteaptă! Vin imediat.””) oferă fiecăruia un camarad aflat pe aceeaşi margine a nebuniei. Benoit este trecut de cincizeci de ani, seamănă cu Columbo şi obsedat de imaginea mamei sale decedate.

Structura romanului urmăreşte în paralel poveştile celor două personaje, alternate cu flashbackuri care relevă evenimente din trecutul personajelor. E greu să te hotărăşti dacă personajele îţi sunt antipatice sau dacă rezonezi cu ele, însă nu prea ai cum să rămâi indiferent la zbuciumul lor haotic. Textul lasă uneori impresia că timpul se dilată şi unele întâmplări au loc în slow-motion, pentru a accelera puternic apoi, apăsând frenetic pe “fast forward” în timp ce personajele încearcă să-şi adune cioburile şi să dea un sens cât de mic vieţilor lor.

Imperativul din titlul romanului devine îndemnul la normalitate, singurul element care pare de neatins pentru Maya şi Benoit, ajunşi non-conformişti contextuali.

Dacă vă gândiţi la societatea pe care o cunoaştem cu toţii ca la o rezervaţie naturală, atunci Maya şi Benoit ar fi cei doi care ar fi exilaţi pentru disturbarea celorlalţi prin comportamentul lor. Pentru ei, din afară rezervaţia pare doar o cuşcă pentru că, oricât de vastă ar fi, are totuşi limite definite clar – ar izbucni în hohote isterice de râs uitându-se la cei rămaşi să-şi continue viaţa acolo. De cealaltă parte, cei din rezervaţie îi etichetează rapid ca nebuni, îi stigmatizează şi vorbesc despre ei cu prietenii în şoaptă, ca despre nişte întâmplări nefericite. Ajunşi în afara rezervaţiei, Benoit şi Maya realizează că sunt mult mai liberi aşa, că multe din constrângerile pe care le suportau, nu mai au nici o valoare în afara rezervaţiei şi că graniţele până unde ei pot să meargă sunt mult mai întinse decât ale rezervaţiei în sine. Şi totuşi, cei doi râvnesc doar la întoarcere pentru a duce o viaţă normală printre ceilalţi. Romanul urmărește drumul lor, legătura creată între ei (deși sunt în totalitate diferiți), scurtele momentele de respiro, renunțările și zvâcnirile către normalitate.

Hilară scena în care Benoit îşi auto-impune o rutină matinală în a merge să-şi cumpere o bezea şi a schimba mereu aceleaşi două replici cu brutarul, pentru a căpata o (falsă) senzaţie de normalitate. Rutina este întreruptă sec prin închiderea magazinului şi mesajul brutarului aflat “momentan în străinătate ca să profite de viaţă”.

O surpriză foarte placută acest roman – un montagne russe al emoţiilor, cu momente deosebite şi cu scene care pot părea ori simbolice şi pline de lirism, ori foarte patetice – depinde din ce punct de vedere priviţi. Oricum, o realizare reușită pentru un volum de debut.

Apropo, aţi auzit de legea lui Fjöttergarden? Dacă nu, să nu vă faceţi probleme, e inventată, dar eu unul am fost păcălit până am aflat adevărul. Legea asta spune “Când două fiinţe visează simultan una la cealaltă, ele rămân legate între ele”, iar implicațiile în cadrul romanului sunt răvășitoare.