0
Autor: Vasile Tonoiu
Rating:
Editura Academiei Române
Anul apariţiei: 2007 (prima ediţie necartonată)
352 de pagini
ISBN:978-973-27-1494-2

Parcul Izvor

În alergătura mea de peste zi, găsisem un răgaz de mai bine de o oră să mă preumblu prin părculeţul de lângă Spitalul Municipal. Este acolo o alee remarcabilă, cu copaci copleşitor de înalţi, foarte curată de o vreme şi la anumite ore puţin circulată, prin urmare prielnică la umbră meditaţiei. Poate şi unui anumit sentiment de tristeţe. Am avut aici parte de o întâlnire nesperat de plăcută. Prietenul meu Bujor era împreună cu iubita sa, Clarisa, studentă la Facultatea de filosofie şi tocmai discutau o carte a unuia dintre profesorii de la opţionalele fetei, Vasile Tonoiu.

Nu ştiam nimic de acest nume, ba chiar, Clarisa auzind cum m-a recomandat Bujor, m-a rugat să rămân şi să intervin şi eu când şi când în discuţie. Le-am spus că am puţin timp, dar au zis că şi ei merg pe urmă la cumpărături, au de vorbit cu rudele, mă rog, diferite treburi şi un arbitru acum, pentru această discuţie pe care vor încerca s-o purifice de semnele lor normale de îndrăgostiţi, ar fi potrivit. Le-am spus că nu aş ştii cum să arbitrez, am o mulţime de dezavantaje, nu am citit cartea acestui profesor, nu l-am văzut niciodată la televizor să-mi fac o idee despre personalitatea sa - şi oare de ce? - nu am avut habar că sunt şi la noi filosofi care-şi scriu ideile într-o formă dialogică, cu o mult mai puternică rezonanţă. Ei au insistat fiindcă nu vedeau cum ar decurge o discuţie despre cartea pe care tocmai o citiseră " Filosofie versus înţelepciune". Titlul m-a amuzat, promitea o luptă straşnică în domeniul ideilor, aşa că până la urmă, după ce mi-am definit rolul, acela de a încerca să comentez pe ici, pe colo, am acceptat să rămân.

În parc este - după cum vede toată lumea - o răfuială de flori şi glăsuieli păsăreşti. Este şi ora liniştii în acel părculeţ. E adevărat, trec foarte multe maşini, dar urechile noastre sunt ca şi surde faţă de trafic. Importantă e liniştea de aici, de pe alee, ce vine zgomotos dincolo de rama parcului, reuşim într-o oarecare măsură să facem să nu fie. Bujor tocmai îi reproşa Clarisei că i-a dat această carte care se dovedea partea a treia dintr-o suită precedată de următoarele titluri: " Despre diferenţe, alteritate şi dialog intercultural", respectiv " Obstacolul limbii". Ea a răspuns că părţile respective nu avusese de unde să le cumpere, apăruseră mai demult şi, de fapt, a interesat-o să vadă şi reacţia lui Bujor la intenţia cărţii de a realiza un raport între filozofia europeană şi înţelepciunea chinezească şi de a găsi o eventuală perspectivă comună. Adăugase că se simte fascinată de această carte care cere fie o lectură cu picătura, fie multiple lecturi.

Bujor adăugase vehement că până la urmă şi cartea e tot un fel de spectacol. Că sunt momente în care nu poate fi percepută, din cauza să zicem a căderii pe gânduri. Că oarecum o carte devine enervantă atunci când trebuie să reciteşti şi pasajele pierdute din vedere, când se arată incompletă dacă nu-i înţelegi fiecare cuvânt. Cumva era cazul cu cartea profesorului Tonoiu, avea câteva pasaje obscure, deseori un limbaj care nu reuşea să iasă din regionalismele filosofiei, dar care în ultimă instanţă propunea două optici înţeleptul versus filosoful. Bujor înţelesese prin filosof cel care afirmă că suntem ceea ce alegem să fim. Înţeleptul în schimb crede că indiferent ce am alege, un eveniment tot are să aibă loc şi nu e decât unul dintre evenimentele simultane ale realităţii. Eu am intervenit atunci parcă prima oară doar cu observaţia că aveam impresia că sunt studiate două tipuri diferite de obiectivare a realităţii. Dar încă aveam prea puţine date. Le-am cerut să precizeze mai mult la ce se referă autorul prin filozofie - înţelepciune sau eventual filosof - înţelept.

Arena gândirii

Revăzându-şi ideile, Bujor mi-a spus că aceste două ipostaze sunt reunite în aria semantică a gânditorului. Adesea figura filosofului apare sub diferite heteronime - Socratele lui Platon, Dyonisisul lui Nietzsche, Avocatul lui Dumnezeu a lui Leibniz, Judecătorul lui Kant. Pe de altă parte, Lucreţiu vede filosoful ideal caracterizat prin iubirea de oameni, îndrăzneala viziunii cosmice, liniştea interioară. Am oprit discuţia şi am văzut până aici profilul filosofului: proiecţie, iubire, vizionarism, linişte. Semăna oarecum unui călugăr.

În acelaşi timp, interveni Clarisa, înţelepciunea e încadrată fie la subfilosofie, fie la protofilosofie, respectiv e văzută ca o gândire plată, lipsită de riscuri şi iniţiativă. Am privit stupefiat această propoziţie. Poftim, înţelepciunea nu pare cu nimic diferită de gândirea omului de pe stradă! Bujor m-a liniştit cu distincţia dintre înţelepciunea practică şi înţelepciunea speculativă, cea din urmă având consecinţă filosoful. Apoi mi-a dat două aspecte comparative: a. înţeleptul se fereşte să pună o idee înaintea şi în detrimentul altor idei. De îndată ce avansăm o idee, realul ca întreg ni se sustrage" Filosoful gândeşte în schimb după modelul excluziunii - adevărat - fals, fiinţă - nefiinţă; b. înţeleptul nu depăşeşte contradicţia într-o idee dintr-un tărâm imaginar, ci o dizolvă într-un dincoace interior, o asimilează ca o condiţie necesară de eliberare interioară. Din nou i-am dat pauză. Ce vroia să spună cu înţeleptul nu alege o idee în dauna altora? Cine să aleagă dacă nu gânditorul? Şi ce înseamnă acest dincoace, propriul său suflet, respectiv trecerea în subiectivitate a contradicţiei?

M-a liniştit din aceste tremolouri ale necunoaşterii mele cu faptul că sunt aspecte pe care filosofia teoretică nu le cuprinde şi care se regăsesc totuşi în alte domenii. În literatură printre altele unde este surprinsă fiinţa de sezon şi se aminteşte de ideea de moment prielnic. A dat în acest sens una dintre puţinele dileme citate în carte, aici din Coleridge - " dacă un om ar străbate în vis Paradisul şi i s-ar da o floare drept dovadă că a ajuns într-adevăr acolo, şi dacă la trezire floarea aceasta s-ar afla în mâna lui" ei bine, atunci? "

De la punerea în paralel a celor două tipuri de gânditori, s-a ajuns la comportamentul lor. Cea mai radicală era luată din William Blake - " trebuie să creez un sistem sau să devin sclavul altui om". Propoziţia m-a făcut să sar de pe bancă. Adică, am exclamat, dacă discutăm cartea unui alt om, Vasile Tonoiu de data asta, se cheamă că suntem sclavii gândirii sale? Doar nu a profesat el majoritatea ideilor pe care le-a enunţat acolo. Şi nici William Blake, deşi solicită o originalitate imperioasă, nu se foloseşte de concepte originale în acea propoziţie memorabilă: creaţie, sistem, devenire, sclavie.

M-am rezemat de un copac din spatele băncii şi am aflat că un alt filosof Hadot ducea o viaţă filosofică interioară prin anumite atitudini de genul concentrării asupra timpului şi lucrurilor prezente care te minunează prin existenţa şi misterul lor. Mă rog, am hămăit eu şi m-am întors spre Clarisa. Ea parcă a spus că înţeleptul e interesat nu numai de ce poate ştii, dar şi de ce trebuie să ştie şi la ce se poate aştepta. Mai mult, el se opune unui anume tip de discurs pentru simplul motiv că realitatea ascunde şi alte posibilităţi cum ar fi vocile iraţionalului, " ale a- şi i- şi anti- şi supra- şi para- şi infra- raţionalului". Înţeleptul ar vrea să spună ceva fără a fi făcut responsabil de spusele sale, adică să beneficieze " şi de eficacitatea vorbirii şi de inocenţa tăcerii". Am clipit din ochi a înţelegere. Înţeleptul nu fuge de responsabilitate, ci de închiderea într-un punct de vedere, ar vrea ca spusele sale să lase totuşi acces şi altor viziuni simultane asupra realităţii.

Clarisa a spus că această reapreciere a înţeleptului vine din partea unui profesor de filozofie care vede cum Universitatea " prin învăţământul filosofic care se adresează tuturor, deci nimănui", l-a transformat într-un funcţionar care formează alţi funcţionari. Transmite o anume cunoaştere, dar viaţa nu mai e angajată în întregul ei cu titlul de " program" şi de " misiune". În fond - am remarcat eu - profesorul devine sclavul unei suite de gânditori, cel mult poate clasifica şi de aici dogmatiza realitatea fluidă. Fata a continuat cu remarca lui Witgensteisn, anume: " înţelepciunea este cenuşie, viaţa, dimpotrivă, şi religia sunt pline de culori". Dar de ce să aibă acest aspect tern, indiferent la capriciul formelor, am întrebat şi ne-am privit nedumeriţi. Poate că povestea e datorată predării sistemelor filosofice prin câteva formule stereotipe.

Au trecut câteva persoane. O bătrână cu un pekinez. Un domn cu umbrelă. O mamă cu un bebeluş. Apoi Bujor a simţit nevoia să întrerupă tăcerea cu câteva înţelesuri ale filosofiei. Astfel, înţelesese că ar fi "o artă a răsucirii". A reţinut şi spusa lui Bergson că filosofia nu este o construcţie de sisteme, ci hotărârea de a privi naiv în tine. În timp ce-l priveam în ochii săi înfloriţi, i-am zis că totuşi naivitatea, răsucirea bruscă sau aşteptată pot intra doar într-una din cele două concepţii opuse despre filozofie, una a discursului, cealaltă a alegerii formei de viaţă.

El n-a stat să asculte şi din nou l-a menţionat pe Hadot care ne spune că depindem în demersul filosofic totodată de tradiţie, de dogme, de o gândire determinată. L-a amintit şi pe Heidegger care limitează iarăşi cunoaşterea la raportul dintre gândire şi fiinţă, iar Parmenide le contopeşte: " Căci e totuna cu a gândi şi a fi". Şi atunci am intervenit eu, ne răsucim spre ce? Spre vorbire sau spre viaţă? Spre fiinţă sau spre gândire? Fugim de tradiţie, dar cu un uriaş cortegiu tradiţional. Ne lepădăm de dogme şi ajungem să impunem dogmatic lepădarea.

Clarisa, zâmbind polifloră, încearcă să ne scoată din dilemă spunând că ar trebui să ne întrebăm odată cu Noica cum e posibil ceva nou. Şi un răspuns ar putea fi desprins din două perspective. Pe de-o parte există mereu un implicit cu tipuri de genul subînţelesul, presupusul, implicatul, pe de alta faptul că în orice conversaţie găsim ceva indiscutat care nu poate fi atins. La nevoie, implicitul, sensul dintre cuvinte poate fi descifrat, dar indiscutatul va rămâne totdeauna o aspiraţie. Şi asta pentru simplul motiv că presupune toate punctele de vedere simultane ale realităţii care nu se pomenesc în discuţie. Ar fi bine dacă am respecta toţi principiile de cooperare enunţate de Paul Grice şi care ar sta la baza conversaţiei: 1. Cantitatea informaţiei oferită 2. Calitatea - nu se oferă informaţii false sau lipsite de dovezi 3. Relaţia - discursul să fie pertinent 4. Modalitatea - discursul să fie clar. Dar până la urmă noile idei apar din latenţă, din implicit. Din zona neclară, nedovedită, nonpertinentă în trecut. De altfel şi Vasile Tonoiu aminteşte de o semnificaţie nouă - cea dintre transfenomenal şi fenomenal. Asta aduce a necuvintele lui Nichita, mi s-a părut mie. Clarisa m-a corectat. Nu, nu e vorba de o zonă nonfenomenală, ci mai degrabă de una de graniţă, în care sfârşitul fenomenului anterior nu se poate încă distinge de începutul următorului. Poate de spaţiul de jos blagian reprezentat prin valea dintre doi munţi.

Am privit spre cerul măturat de ramuri cu frunze tinere. Bujor tocmai spunea că a auzit prin intermediul acestei cărţi de un nou tip de filozofie bootstrap " care nu acceptă nicio entitate fundamentală, nicio constantă, lege sau ecuaţie fundamentală". I-a plăcut şi termenul de bootstraper care ar fi acel fizician capabil să accepte şi în acelaşi timp să nu favorizeze modelele diferite care propun doar vederi parţiale asupra realităţii. Clarisa nerăbdătoare a intervenit cu modalităţile propuse de autor prin care filosofia şi-ar putea reînnoi discursul: e nevoie de un concept al timpului, mai ales că palierele propuse pentru gândirea sa (timp fizic, timp trăit, timp al fiinţei ce fiinţează şi al fiinţei ca fiinţă, netimpul divinului) nu prea reuşesc să comunice. Dar şi de un concept al adevărului în condiţiile în care căutarea sa pare " o manie, o ocupaţie de lux, una ornamentală, un joc, o curiozitate impertinentă, o convenienţă exterioară". Putem continua cu întrebări asupra naturii vidului - este el gol sau plin de o realitate nediferenţiată?

Bine, am întrerupt eu, până la urmă pe ce se bazează raportul dintre gândire şi înţelepciune. Propoziţiile anterioare nu m-au convins prea mult asupra rolului înţeleptului. Să nu uităm că este câteodată invocat în mass-media, s-a vorbit de un consiliu al înţelepţilor din partea Primăriei, dar când a fost vorba să fie numite persoane capabile să intre în el, s-au stârnit cele mai controversate dispute. Este înţelept primarul? Consilierul local? Filosoful? Academicianul? Ministrul? Profesorul? Doctorul de orice specialitate? Nu în aceşti termeni s-a pus problema în carte, mi-a răspuns Clarisa, ci s-a făcut un raport subtil, cum ziceam mai devreme, între cultura chineză şi cea europeană, în special în zona ei helenistică. Da, am căutat nişte simple răspunsuri funcţionale. Atunci spune-mi Clarisa, există acelaşi raport între filozofie şi înţelepciune ca în cultura europeană şi în China? Şi de ce a fost aleasă această ţară ca pol opus Europei?

Ar trebui întâi să-ţi spun că profesorul Vasile Tonoiu şi-a scris cartea sub forma unor dialoguri între 4 pseudovoci din care mai aparte se disting cea a sinologului şi cea a filosofului european. Aflăm că sunt în gândirea chinezească diferenţe majore de concepţie a lumii şi asta vreau în continuare să-ţi înfăţişez.

Ochii oblici

Poate că ar trebui, a intervenit inopinat Bujor, să amintim mai întâi de motivaţiile sinologului pentru aprofundarea acestei culturi diverse. Crede că ne înţelegem mai bine din perspectiva altuia, mai ales dacă acesta apare ca necontaminat de valorile civilizaţiei apusene. Şi ce putem vedea? Pe de-o parte " zona de tăcere a Occidentului, modul cum se leagă diversele alegeri, nespusele sale, aerul de familie". Pe de alta, ne deschidem gândirii confucianiste care se opune gândirii socratice. Principala sa caracteristică este lipsa unui alt plan sau unei alte " lumi spirituale". Respectiv nu e conceput un în sine propriu lucrurilor. Mai mult, aflăm că filozofia de tip occidental a apărut abia la sfârşitul secolului 19 în gândirea chinezească.

Cum e gândirea chinezească? a revenit Clarisa. Ar putea fi ascunsă după un cuvânt. Dao. Calea.

Realul este considerat în termeni de proces. O mulţime de evenimente simultane. Obiectul său de gândire este reglarea acestor evenimente, respectiv modul cum se trece din stadiul inexistenţei, al nonnumelui, la stadiul determinării, creşterii, al nominalizării. Este enunţată preferinţa pentru prima etapă, cea a nediferenţierii nominale. Iată ce spune un înţelept chinez - " tot ceea ce poate fi enunţat este lipsit de importanţă". Întrebarea ar fi, am intervenit eu, de ce ar fi important ceva ce nu poate fi sau încă nu a fost enunţat? Sau de ce ni s-ar propune o viziune în care enunţarea ar însemna de fapt o cădere în neimportant? Răspunsuri la aceste întrebări o să primeşti cumva în mod indirect mai departe, a revenit Clarisa.

Există o atmosferă de gândire, nu idei explicite. Iată de pildă Zhuangzi se întreabă cum am putea şti că, ceea ce numim cunoaştere, nu este de fapt neştiinţă şi neştiinţa cunoaştere. De unde ştim că nu greşim actualizând un anumit element şi îl omitem pe cel care i se opune în mod latent. De aceea, continuă, " în viziunea înţeleptului, perspectivele se echivalează". Dao spune că acel care ştie nu vorbeşte, iar cel care vorbeşte nu ştie. Păi, în cazul acesta, am revenit cu punctările, orice ar spune Dao sau mă rog, Zhungzi, este de fapt neştiinţă. Orice distincţie, orice nuanţă e lipsită de importanţă. Fiecare lucru îşi poartă duşmanul deasupra capului. Şi apoi, mai observ că sunt o mulţime de aspecte din realitate care nu au niciun opus. Daoistul îmi pare bootstraperul evocat mai devreme. În doctrina Dao, interveni Bujor, se afirmă clar - a vorbi înseamnă a privilegia ceva şi a lăsa la o parte altceva. Tăcerile, alte puncte de vedere, implicitul. Dao poate fi evocat cel mai bine prin metafora apei. Se mulează pe lucruri, e un torent din care putem sesiza doar o mică parte. Dao înseamnă de fapt contemplarea realităţii ca un torent rapid.

Uite, zise Clarisa, daoiştii propun nenumele - wu ming, respectiv un semn aflat într-o mişcare de sensuri neîntreruptă. Un fel de cuvânt oglindă - mi-am dat eu cu presupusul - care ar reflecta realitatea continuu. Ca o cameră de filmat lingvistică. Ar fi, nu m-a lăsat ea să continui, de asemenea conceptele care sunt traduse în chineză prin cupluri antonimice. Astfel cuvântul lucru se traduce prin ideograma răsărit-apus, iar peisaj prin ideograma munţi-ape. Timpul este tradus ca între momente, iar spaţiul ca întrevid. Mai mult, nu există un substantiv pentru adevăr, ci doar verbe care arată starea de adevăr. Maestrul Jullien ne arată dubiile asupra greutăţii traducerii expresiei: " ce sens are viaţa? " deoarece el ezită între următoarele semnificaţii posibile: conţinut de sens, importanţă, valoare, obiectiv. Înseamnă, am revenit, că dacă vom citi texte despre Dao în diferite limbi europene sau în diferite traduceri vom găsi de fiecare dată alte variante, substanţial diferite. Păi din ce mi-aţi zis gândirea chineză se dovedeşte una de tip opozitiv. Lucrul îşi poartă în cârcă opusul. Lucrul şi umbra sa, antilucrul. Într-un fel, ai putea avea dreptate, mi-a zis Bujor. Ei cred că orice concept este supus modelului Yin-Yang.

De altfel, în gândirea chineză, aspect ce s-a reflectat în limbă, indiciul înlocuieşte noţiunea de semn. Indiciul, dacă vrei, este ceva intermediar între realitatea ce nu s-a actualizat încă şi cel în care s-a actualizat complet. Să înţeleg, am recidivat, că înţeleptul vorbeşte nu pentru a comunica realităţi gata făcute, ci pentru a comunica indici, totdeauna mai mulţi decât realităţile ulterioare. Stai să vezi, reveni Clarisa, există un întreg capitol dedicat artei chinezilor de a se exprima indirect, pe ocolite, în timp ce Occidentul atacă direct un subiect - " suntem călăuziţi de sentimentul liniei drepte". Cel mai interesant exemplu de informaţie indirectă este dat de presa oficială chinezească - " orice informaţie are alt sens decât cel literal" - se citeşte între rânduri;

Există tradiţia culturală a piezişului. Uite, vechile tratate militare susţineau evitarea înfruntării directe cu armata inamică. Acesta trebuia minat dinăuntru astfel încât când începea lupta, inamicul să se prăbuşească de la sine. Important nu era să-ţi distrugi, adversarul, ci să-l inhibi, să-i paralizezi mişcările.

DIRECTUL ar fi, preciză şi Bujor, domeniul fiinţei, al unităţii, al imuabilului, al mărginirii, al cunoaşterii stabile în timp ce INDIRECTUL apare ca domeniul devenirii, al multiplului, al instabilului şi al nemărginitului, al opiniei fluctuante. Din acest punct de vedere, e clar cine se apropie de nenume mai mult, de wu-ming, spusei şi eu. Ocolul evită împotmolirea în obiect şi deschide la o multitudine de itinerarii. Este în acelaşi timp accesul la lumea de-aici, devenită inepuizabilă.

Indirectul pare favorizat în raport cu absolutul, zise şi studenta de la filozofie în timp ce privea o trecătoare cu un buchet superb. Nu poţi numi Unu cu multiplul discursului. Unu este în afara oricărei determinări, dependenţe, relaţii. Unu este oarecum Tao. Dar aş vrea să adaug câte ceva despre arta chineză. Acest limbaj oblic a dus la o concepţie estetică picturală în care se sugerează să se picteze / compună alături de subiect. Formula clasic sugerează " a picta norii pentru a evoca luna". În poeme nu se vorbeşte despre sentimente, ci despre situaţii şi activităţi" de obicei poemele sunt denotative şi se opun dictonului carpe diem. În operele importante există mai totdeauna peisajul ca scenă (evocă ceva apropiat, zgomotos, la îndemâna oamenilor superficiali) şi peisajul ca lume (este calm, depărtat, accesibil doar oamenilor profunzi). Poezia nu e menită să reprezinte un sens, cât să suscite conştiinţa.

Dacă tot ai pomenit de artă, reluă iubitul studentei, să pomenim şi de două mici realizări chinezeşti: Prima se cheamă îmi pare alegoria năvodului din Zhuangzi - " rostul năvodului este peştele; odată prins peştele, uiţi de năvod. Rostul capcanei este iepurele; odată înhăţat iepurele, uiţi de capcană. Rostul cuvintelor este înţelesul; odată priceput înţelesul, uiţi de cuvinte. Unde să-l găsesc pe cel ce ştie să uite cuvintele ca să vorbesc cu el? "

Apoi ar fi şi această fabulă chinezească - " un crescător de maimuţe le-a împărţit castane spunând: trei dimineaţa şi patru seara. Toate maimuţele s-au înfuriat. Atunci să fie patru dimineaţa şi trei seara. Şi toate maimuţele au fost mulţumite". Să înţeleg, l-am întrerupt eu, că aici e vorba de fapt de indici şi de interpretarea lor. Am văzut destule aspecte din orizontul chinez. Aţi menţionat cândva că sunt şi aspecte legate de cultura europeană. Aţi putea detalia?

Cu siguranţă, spuse Clarisa, dar suntem foarte rezervaţi că am înţeles cum se cuvine cartea. Sunt acolo atâtea zone dincolo de profunzimea noastră. Poate că am ales şi noi ce ni s-a potrivit, a fost mai curios, l-am putut lega în conversaţia noastră. Poate că au dreptate chinezii. Discursul nostru are un mare cusur. Omite toate lucrurile neselectate de acolo şi care s-ar putea dovedi importante într-o altă ocazie. Dar mi-e teamă că aşa procedăm cu orice carte. Cu orice opinie critică. Alegem câte ceva şi dăm seama în schimb de întreg. Dar de ajuns cu astea, să vedem ce motivaţii am avea să accedem la gândirea europeană, în speţă cea grecească, aşa cum ar trebui s-o numim de acum încolo ca să ne conformăm gândirii autorului.

Ochii roată

Într-un fel cartea asta este şi căutarea unei gândiri altfel decât cea din istoria filosofiei, a adăugat Clarisa. O gândire piezişă, oblică, indirectă. Care a fost mereu respinsă în numele liniei drepte. A fost de pildă reprezentată de sofişti, respectiv de acele judecăţi care au putut fi rapid eliminate de către filosofia de tip aristotelic sau platonician. " Sofiştii puteau îmbina teze contrare, când ca asemănătoare, când deosebite ca unice şi multiple totodată". De altfel nu cunoaştem prea multe despre sofişti, cum nici despre o seamă de gânditori sau despre modurile de viaţă care le-au inspirat (pitagoreicii). Să mai adăugăm că grecii au impus propria raţiune care este determinată în timp şi de o anume societate ca fiind Raţiunea însăşi. Apoi că demonstraţia, deşi e un procedeu direct, deseori ia calea piezişă.

Da, interveni Bujor, modurile de a raţiona sunt multiple şi cel mai bine se vede asta tot în interiorul culturii greceşti prin semnificaţiile zeiţei polimorfe Metis. Era simbolul vicleniei, al ingenuozităţii, al enigmelor, al strategului de război. Modelul său de inteligenţă este contorsiunea, legătura, cercul, răsucirea neaşteptată cu 180 de grade. O inteligenţa suplă, implicată direct în dificultatea practicii care se opune devenirii capricioase. E vizibilă în mituri - Ulise este eroul polymetis - priceput în vicleşuguri care-l ajută să scape din orice încurcături sau aporii şi un erou polytropos - un personaj care îşi poate exercita gândirea în diferite moduri, nu doar în cel obişnuit. Se aude în proverbe - Pindar:" înţelepţii presimt vântul care va bătea peste două zile". Poate fi recunoscută şi la nivelul cuvintelor - participă la formarea altor câmpuri semantice; au numeroase sensuri, sunt în concurenţă cu alte cuvinte; sunt ambigue, imprecise, fac schimburi de sens, contaminări, resemnificări. Da, bine, am întrerupt eu apologia metisică, ştiu că am putea figura pe Metis ca o suveică mergând înainte şi înapoi.

Clarisa a preluat iniţiativa. Forme indirecte găsim în diferite părţi ale culturii europene. Atunci când explicăm o idee prin intermediul unui mit. Chiar în interiorul teoriei imitaţiei, prima treaptă, cea a ideii - care de altfel nu dublează realitatea, este sugerată fie prin lucrul în devenire, fie prin lucrul ipostaziat de artă. Nu există accesul direct la idee. Regăsim oblicul în ironia socratică. Avea rolul de a-l conduce pe interlocutor să aspire spre adevăr. Este de asemenea prezent la greci şi în noţiunea de ocazie optimă, de Kairos. Virtuosul ştie cum trebuie, faţă de cine trebuie, pentru ce trebuie, când trebuie să acţioneze. Nu se împiedică de proiecte şi planuri - acestea proiectează un moment asupra altuia, aplatizează devenirea, umbresc ineditul momentului.

Cei doi acum par să nu se mai oprească. Şi-au găsit ritmul. Lui Bujor îi strălucesc ochii, iar Clarisa îl priveşte cu o simpatie crescândă. Unul din ei spune că Aristotel crede că " iubitorul de mituri e într-un fel un filosof", căci mitul e alcătuit din întâmplări uimitoare, iar oamenii filosofează sub imboldul uluielii. Celălalt şopteşte provocator că simbolul indirectului la europeni este dat de voal care acoperă şi în acelaşi timp permite cumva accesul la invizibil. Limbajul devine fluid. Mai disting această propoziţie. Cumva dacă îl urmăm pe Heidegger vom constata că toate cuvintele familiare nouă - adevăr, fiinţă, natură, mit, cetate, cuvânt, divin - retrimise la origine, ne devin brusc străine. Apoi cei doi uită de convenţia iniţială, fără gesturi amoroase şi probabil din cauza voalului realităţii nu mai rezistă. Sar unul la altul să se sărute aprins.

M-am uitat la ceas. Cifrele de fosfor mi-au făcut semn de plecare. Mă aştepta un munte de treburi administrative dintr-un dincoace de filozofie, în care voi merge doar cu faza de raţiune practică aprinsă. Mă întrebam câte ocoluri voi face până voi avea din nou o discuţie cu prietenul meu Bujor. După ce şi-au potolit cât de cât luminiţele iubirii din ochi, în acest timp simţindu-mă cam penibil, am rugat-o dintre cei doi, pe studenta la filozofie, Clarisa cea plină de graţii să-mi zică oarece consideraţii finale despre carte. A preferat să se aplece un pic asupra inserţiilor de autor din textul profesorului său.

Mi-a spus că a reţinut un citat al lui Robert Musil - " omul sănătos are toate bolile mentale, pe când alienatul are una singură". Că a constatat în carte un anume dispreţ faţă de tagma dăscălească în raport cu gândirea. Că i s-a dat un răspuns cum anume se poate evita nesfârşita serie de de ce-uri în care unii se obstinează să rămână şi anume stabilind o bază clară sau un anume scop. Că trebuie să fim conştienţi că orice limbă are un anume fond de înţelepciune şi prin urmare nu poate fi neutră filosofic. Că a cunoaşte nu înseamnă să-ţi faci o idee despre, cât să devii disponibil la" Am dat din mâini. Fata asta avea încă atâtea de spus. Dar venea autobuzul. I-am lăsat pe cei doi să-şi continue lunga sărutare şi m-am cam dus. Probabil că lucrurile interesante despre cartea lui Vasile Tonoiu încă nu fuseseră spuse.

Scris de Gabriel Adrian Mirea