bookblog.ro

Între legendă și istorie, nicio cumpănă. Doar har scriitoricesc și muncă pe potrivă

Scris de • 22 October 2020 • in categoria

Titlu: Ultima cruciadă
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2019
Numar pagini: 304
ISBN: 978-973-46-7924-9

În anul 1456, voievodul Iancu de Hunedoara, aflat în fruntea armatei cruciaților, reușește să apere Cetatea Belgradului și să oprească înaintarea armatei Turciei otomane – devenită imperiu după căderea Constantinopolului.” Astfel citim pe coperta-spate a cărții publicate la Editura Polirom anul trecut, în colecția Fiction Ltd, o carte scrisă de Simona Antonescu, din punctul meu de vedere una dintre cele mai strong autoare contemporane, cu o voce inconfundabilă. Cred că mi-ar plăcea să îi ascult vocea în fiecare seară, citind molcom sau „cu intonație” potrivită, din cărțile sale, că-s „pentru adulți”, că-s „pentru copii”. M-aș bucura să apară în fiecare an, sau hai, la doi, în funcție de cât de minuțioasă este documentarea, câte o carte în care Simona să ne explice, de fapt, cum s-a făcut unirea aceea și de unde până unde avem în grai cuvântul celălalt, așa cum crede ea.

Ce mi se pare uluitor la Simona Antonescu este disciplina personală. În discuții întâmplătoare sau interviuri, spune, de fiecare dată, că și-a făcut un ritm, o rutină de scris; că scrie mai ales la final de săptămână, de dimineață până seara, cu mici pauze, și că în rest nu-și permite luxul, pentru că are un job „de zi” de care se îngrijește, cel mai probabil, cu aceeași atenție aproape pedantă cu care scrie. Mi se pare un efort supraomenesc și fascinant să îți impui un program care să funcționeze, astfel încât să îmbini necesitatea și pasiunea.

Revenind la cartea noastră, am amânat enorm citirea Ultimei cruciade. Nu știu de ce. Mai mult, am scris o cronică, dar nu mi-a plăcut defel și-am șters-o. Parcă nu mă simțeam suficient de avizată, suficient de „pe subiect” să mă pronunț. „Pentru că i se îngăduise șoimăritul, Avram nu suferi prea mult în anii uceniciei la popa Voicu. Unde nu izbutea cu știința troparelor, se descurca cu negustoria de păsări. Știa să aducă vânturei roșii, mici și nealcoși, pentru domnițe subțiri, și zăgani înfricoșători care acopereau un cal cu totul atunci când își deschideau aripile, pentru cavaleri și voievozi de țară”. Zugrăvește unul dintre protagoniștii cărții, pe Avram Răspopitul, zis Voicu, proscris care merge în coada convoiului de cruciați ce se întorc acasă învingători. Face parte dintr-un grup în care-i sunt tovarăși un călău a cărui unică dorință este să capete învoire să locuiască între zidurile cetății, doi foști braconieri, Gădălin Ucenicul, cel căruia i se arată unicorni, și Maria Descântata, singura femeie din grup, cea cu un glas care „răscolește oamenii și-i lasă înlăcrimați”.

După ce ați citit un singur paragraf care descrie o parte măruntă din viața unui singur personaj, cum vă simțiți? Așa-i că vi-i poftă să citiți mai mult, să aflați care-i legătura dintre un ucenic al unui preot și șoimărit? Așa-i că v-ați năpustit și la dicționar să căutați regionalismele care curg, îmbogățind fraza, și nu poticnind-o? Pe mine, care sunt mare iubitoare de formă, recent, după ce ani de zile am ținut doar la fond, construcțiile Simonei Antonescu mă încântă și sintactic, și morfologic. Fără a face neapărat o analiză pe text, aș vrea să subliniez că asemenea cărți ar fi încântat chiar și o elevă pornită rău împotriva literaturii române, așa ca mine, cu ani în urmă. Asta pentru că scriitura ei se simte, se adulmecă și se gustă, și mai ales stârnește curiozitatea. Vrei să știi de ce-i zice Mariei „Hăruita” și dacă părul ei roșu (precum cozile de vulpe!) are vreun amestec, sau este doar o figură de stil. Vrei să înțelegi de unde până unde numele „Silip” – ce hram poartă, că veni vorba?

Narațiunea (nu spun „Povestea”, fiindcă ea este și personaj – citiți și veți înțelege cum!) se desfășoară pe mai multe planuri. Parcă urmărești un film dintre acelea profunde, care scormonește adânc în amintirile personajelor ca să justifice acțiuni din prezent. Prezentul Ultimei cruciade se derulează relativ alene, sau cel puțin așa pare, pentru că un convoi ce duce trupurile celor căzuți, face popas adesea, i se termină proviziile, mai are felurite alte griji și nu poate avansa decât alene. Însă nu apuci să te plictisești, pentru că este presărat cu frânturi de trecut, cu așchii de amintire în chip de „cânturi”: al lui Avram, al Mariei, al lui Silip.

Povestea secundară favorită rămâne a Mariei, care-mi pare un personaj tare interesant, mai ales fiindcă nu-i înțeleg complet rostul, menirea. Ceilalți au, cumva, o justificare sau o motivație clară pentru care s-au alăturat convoiului, însă Maria are un șuvoi de emoții amestecate, iar ele ajung să se limpezească doar spre final. Ce mi s-a părut încântător la ea a fost și descrierea obiceiurilor multe de prin satele de unde-și avea obârșia, dar și relațiile cu stăpânirea, cu familia, cu lumea. Datinile, bârfele, regulile nescrise, logodnele din pruncie sau datoria de a naște fii, conflictele familiale pentru putere și pământ – toate ajung să fie pomenite într-un „cânt” ca un fulger, animat când și când de glasul pe care Maria trebuia să și-l ascundă.

Gura Mariei nu avea vârsta ei. Împreună cu pistruii de pe față, mai mulți pe obrazul drept, păstrase umbra trăsăturilor copilei, tunsă odinioară de stăpâna de la Castelul Hunedoarei, pentru că fugea prin pădurile Chizidului și ale Căpruței ca să poată cânta.” Așa o vede Avram Răspopitul, și este doar una dintre imaginile care-i dau Mariei viață. Rolul pe care-l joacă ea în „Cântecul proscrișilor”, curajul vecin cu nebunia de care dă dovadă și mai ales simbolismul pe care-l poartă acțiunile ei, au darul de a accelera faptele și de a duce spre un punct culminant care se domolește apoi în deznodăminte diferite pentru fiecare protagonist, care-și află (sau nu) vindecarea.

Bonus. Anul trecut am vizitat prima dată Corbii de Piatră (județul Argeș). Am aflat multe istorisiri de la oamenii locului, cu precădere despre partizanii care s-au ascuns în munți și au hărțuit regimul. Anul acesta, am revenit la Corbi, împreună cu un grup de tineri din județi, alături de care vânam alte povești; le-am găsit. Am găsit și biserica dăltuită în piatră, cea cu două altare, a căror justificare este, într-adevăr, neclară, așa cum pomenește și autoarea. Citind cartea, mi s-a părut extraordinar că am călcat prin locurile descrise, că am respirat acel aer și că puteam plasa legendele Lupilor și Corbilor într-un cadru cunoscut.

Citiți literatură română contemporană și vizitați România. Merg bine împreună. ;)

  • Plusuri

    Istorie și nu prea, ficțiune – și totuși. Cam așa s-ar caracteriza romanul Simonei Antonescu, pe care-l încadrez la cinci stele, categoria „un deliciu”, cu un echilibru muncit între narațiune și descriere și cu o doză de regionalisme și alte nebunii stilistice care îndeamnă la curiozitate, nu te fac să oftezi.

  • Minusuri

    Cum spuneam, dați-i Simonei Antonescu „o cameră doar a ei”, (doar) să scrie.

  • Recomandari

    Celor care vor să descopere o altă latură a unei istorii care, poate, nu i-a preocupat la școală; care își doresc ca locurile pe care le cunosc sau le vizitează să capete sens și viață; celor care cred într-o literatură curată, în care limba română poate suna de basm și scrisă în secolul XXI.

Categorie: | Autor: | Editura:



Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro