Titlu: Femei singure
Autor: Cesare Pavese
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Florin Chirițescu
Numar pagini: 168
ISBN: 978-973-46-4592-3

,,Orașele îmbătrânesc precum femeile.’’ rostește un personaj masculin, unul cel puţin îndoielnic, extras din romanul propus de mine astăzi. Poate că drama femeilor rămâne totuşi una şi mai mare decât cea a oraşelor care îmbătrânesc. Cel puţin aşa sugerează Cesare Pavese în romanul care îi anticipa sinuciderea şi în care deprimata Rosetta apare total inexplicabilă amicilor ei, iubită se pare doar de către o pisică.

Roman al singurătăţii, relatat la persoana I, Femei singure ne plasează într-un Torino al anilor cincizeci. Anii de după război, când singurătatea femeilor era mult accentuată de cataclismul erotic produs de numărul celor morţi pe front. Anii când emanciparea trupului feminin rămânea încă o utopie. Femeile se conturau nevrotice şi nesigure, bărbaţii macho şi egoişti aşa cum se evidenţiază din replica ,,Fetele au atâtea capricii, mi-a răspuns el. Nici nu ştii de unde le găsesc. Dar odată în pat, stau liniştite.’’(p.135)

Clelia Oitana, personajul-martor, este o femeie la a doua tinereţe, italiancă şi independentă financiar pentru că lucrează în lumea modei. Ea ascunde drama unei femei neiubite, anticipând dualismului femeilor care muncesc în exces astăzi. În lumea retrogradă şi machistă în care Clelia evoluează, ea rămâne o excentrică, o curajoasă care are tupeul să nu depindă de bărbaţi. Faptul de a nu fi înţeleasă ca şi avansurile grobiene pe care le suportă uneori o însingurează, dar nu îi taie apetitul de a lua viaţa ca pe o pradă, anticipând avatarurile femeii de afaceri a secolului XXI.

Roman în alb şi negru, denotând stilistica intempestivă şi intenţionat brutală a unor filme felliniene, deşi transformat în film de către Michelangelo Antonioni, Femei singure afirmă un scriitor veritabil măcinat de propriile drame intelectuale şi emoţionale. Tema suicidului din roman anunţă gestul pe care Cesare Pavese avea să-l comită doi ani mai târziu.

„Dar dragostea este, la urma urmelor, ceva murdar” rosteşte Rosetta, tânăra femeie sinucigaşă. Nimeni nu se va obosi să decripteze mesajul disperat al nefericitei. Ce o făcuse să generalizeze astfel? Un lesbianism refulat, trădarea bărbaţilor, o puritate religioasă inoculată în familia ei prea italiană? Indiferenţa şi artificialitatea o împing la otrăvire pe Rosetta. La polul opus, aptă să reziste la toate murdăriile, monument de cinism şi de egoism este Momina, femeia fără scrupule prin excelenţă, bogată şi superficială. Nimic romantic în acest roman neorealist, foarte fotografic, grav şi foarte… italian, conturând nişte ani cenuşii care se ridicau pe ruinele războiului câtă vreme: „Viaţa e lungă, i-am spus. Lumea n-au făcut-o îndrăgostiţii. În fiecare dimineaţă începe o altă zi.”

• Plusuri

  Vorbim de opera unui autor italian inconfundabil, un brand al literaturii italiene neorealiste.

• Recomandari

  Roman de atmosferă, dar şi de profunzime psihologică, ce se adresează unor diverse categorii de public, poate mai puţin celor deprimaţi.