Titlu: Cei doi domni din Bruxelles
Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Simona Brînzaru
Numar pagini: 232
ISBN: 978-973-689-730-3

Pe Eric-Emmanuel Schmitt l-am descoperit odată cu Visătoarea din Ostende, colecția sa de cinci nuvele, grupate în jurul temei iubirii și așteptării. Nu știam atunci că stilul său simplu, lipsit de cârje stilistice și măsura de aur pe care o conferă scrierilor sale, niciodată prea lungi sau prea scurte, aveau să mă farmece iremediabil și să mă facă să îi caut febril în continuare poveștile-pansament pentru suflet.

Cumpără titlul în engleză

Știam mult prea puține despre ultima sa carte, Cei doi domni din Bruxelles, încât să îmi fac prea multe așteptări inutile sau să mă avânt în lectură cu o listă bine conturată de „lucruri de bifat”. Aflasem doar care e punctul central în jurul cărora se vor întrepătrunde cele cinci istorioare menite să întărească o idee - aceea a iubirilor invizibile, nespuse, dar atât de reale, încât nu sunt cu nimic mai prejos decât cele recunoscute, legitime, oficializate care compun destinul nostru ca oameni.

Nuvela care deschide cartea este și cea care îi oferă titlul și care pornește de la povestea reală a unui prieten de-al autorului, machior de teatru și partener al unui psiholog, care și-au oficializat relația în penumbra unei biserici, în timp ce în față se ținea o nuntă clasică.

Ficțiunea preia ideea aceasta a cuplului alcătuit din doi bărbați care se folosesc de o nuntă oarecare, a unui bărbat și a unei femei, pentru a își spune jurămintele în fața Domnului. Dar cuplul ales la întâmplare ajunge să se insinueze fără voie în viața primilor doi, Jean Daemens și Laurent Delphin, prin întâmplările de care aceștia sunt privați, ca de exemplu nașterea unui copil, dar de care se bucură de la distanță.

Din umbră, bărbații ajung să vegheze asupra lui Genevieve Grenier, născută Piastre, și a familiei sale. Mai mult, ajung să se distribuie în rolul de tați protectori pentru cel mai mic dintre copiii femeii, David, o copie miniaturală a lui Jean și copilul pe care și l-au dorit atât de mult cei doi, dar pe care nu l-au putut avea. Poveștile celor două cupluri merg pe linii paralele de-a lungul anilor, când apropiindu-se, când depărtându-se, până în momentul crucial când se întretaie și povestea lui Jean și a lui Laurent ajunge să se continue și să se finalizeze prin bătrânețea și traiul
confortabil oferit lui Genevieve, „prietena” și mama surogat care nu a știut până la acel moment de existența binefăcătorilor săi.

Cea de-a doua nuvelă e preferata mea. Întitulată simplu, „Câinele” a ajuns să mă emoționeze până la lacrimi și să mă facă să uit că o citeam într-un compartiment de tren și nu în intimitatea camerei mele. Povestea vieții lui Samuel Heymann este strâns legată de cea a câinelui său, un ciobănesc de Bauce pe nume Argos. Nimeni și nimic nu se poate întrepune între prietenia celor doi, nici chiar un scriitor curios care dorește să formeze o legătură cu acesta în speranța că va găsi o poveste demnă de a fi spusă și nici chiar propria fiică a doctorului octagenar. Comunitatea din micul orășel Hainaut este șocată atunci când află de sinuciderea lui Samuel la câteva zile după accidentul în care i-a murit câinele. Asupra morții sale planează un mister – care a fost motivul care l-a împins pe echilibratul doctor la un gest atât de necugetat? Și asta vor căuta să descopere Miranda, fiica sus menționată, și doctorul care intuise bine că aici se află o poveste de spus.

Cei care l-au mai citit pe Schmitt sau care i-au studiat temele și sursele de inspirație nu vor fi mirați să găsească ascuns între rândurile și ițele „Triunghiului amoros” povestea trasată în linii mari a vieții lui Mozart. Însuși autorul recunoaște în jurnalul de scriitură de la finalul cărții că este fascinat de muzicianul pe care îl numește „persoana cea mai importantă a vieții mele – dintre cei care au murit -, într-atât îmi stimulează simțul încântării, cultul frumuseșii, energia bucuriei, într-atât mă conduce la acceptarea uimită a misterului” . Departe de a îl folosi în mod direct în cadrul narațiunii, de această dată austriacul acționează ca liant-obsesie între o văduvă și prietenul devenit mai apoi soț.

„O inimă sub cenușă” are potențial de film prin rapiditatea cu care se desfășoară acțiunea și prin dramele interioare sau exterioare ale personajelor. Ingredientele sunt toate acolo, ce mai lipsește e doar cineva capabil să traducă durerea unor mame care își
pierd copii mult prea devreme și îi și recapătă într-o oarecare parte, trăite pe fundalul unui cataclism natural care amenință să șteargă tot în calea sa.

„Copilul-fantomă” închide colecția iubirilor invizibile și își aduce omagiul către una din întrebările care macină: „ce-ar fi fost dacă? ”. Ce-ar fi fost dacă tânărul cuplu ar fi riscat? Ce-ar fi fost dacă ar mai fi cerut o a doua opinie unui alt medic? Ce-ar fi fost dacă dorința de a avea un copil ar fi fost mai mare decât grijile și efortul de a crește un copil bolnav? Ce-ar fi fost dacă ar fi pus viața altcuiva mai presus de propriul confort și ar fi trăit cu frica și cu teama de a își pierde odrasla zi de zi? Ce-ar fi fost dacă?

Ce aduce nou de această dată cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt este Jurnalul de scriitură, prezent încă de la prima ediție, care permite curiozității cititorului să cunoască geneza cărții dincolo de persoanele reale care au inspirat și dat viață poveștilor, dincolo de propriile frânturi de viață și de experiență prezente printre rânduri și de răspunsurile pe care le căuta.

• Plusuri

  Talentul cu care autorul îmbină realitatea cu ficțiunea și ne amintește prin nuvelele sale că suntem oameni. Oameni îndrăgostiți de viață, de animalele de companie, de figuri istorice, de persoane pe care nu le vom cunoaște niciodată și tocmai iubirile acestea invizibile sunt cele care ne marchează existența.

• Recomandari

  Celor ce își doresc o carte care să îi ungă pe suflet și care să îi bucure prin simplitatea sa.