0
Autor:Gabriela Melinescu
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2008
288 pagini
ISBN: 978-973-46-1101-0


Jurnalul suedez IV al Gabrielei Melinescu m-a făcut să mă ataşez profund şi tardiv de acest gen literar hibrid care este reprezentat prin scriitura diaristică. În calitate de oportunitate de a privi pe gaura cheii în viaţa unor scriitori sau artişti, jurnalul a fost mereu foarte vandabil. M-am întrebat în ultima vreme dacă el, jurnalul, nu va fi puternic concurat de blog, văzând între cele două un raport de filiaţie. Blogul serveşte aceloraşi scopuri tipice literaturii autoreflexive şi diaristice: a scrie la modul terapeutic pentru a-ţi comunica sinele, a lăsa un semn de ordine în urma ta, a da sens ritualic unei existenţe supuse efemerului şi de aici tendinţa de a consemna şi de a analiza efectele trecerii timpului peste noi. Dar când vine vorba de blog peste tradiţie se grefează ceva nou, impudic şi zornăitor, anume tendinţa de exhibare. Aceasta nu i-o pot ierta literar vorbind niciunui blog: dacă jurnalul era şi este o exhibare către sine însuşi, blogul poate fi o exhibare extrem de publică. Proliferarea blogurilor de tip jurnal le imprimă acestora din urmă efectul de produs în serie, redundant. La polul opus, intimitatea lecturii şi a mărturisirii fac din jurnal un spaţiu literar al secretelor agreabile, iar în viitor îi prevăd o viaţă lungă câtă vreme blogul nu poate suplini dorinţa de desecretizare pe care o resimţim faţă de existenţele artiştilor, el satisfăcând doar pornirile de voyeurism, iar nu pe acelea de profunzime. Destinat iniţial unui singur autor-cititor ca o scriere narcisiacă şi secretă, hârtia deservind golirii unui preaplin al inimii, jurnalul de scriitor a ajuns apoi să fie publicat, scris cu adresă, tocmai de aceea uşor autocenzurat. Cu toate acestea, lectura unui jurnal îşi păstrează valenţele de uşă secretă, dincolo de care pătrundem într-o lume interioară invitaţi cu onoruri deosebite de către confesor. Festinul mărturisirii în cadrul jurnalului pare a se da exclusiv în cinstea mea ca unic invitat, în fapt cititor, timp în care un blog de scriitor îmi dă senzaţia de serbare câmpenească, populară.

Dacă stau bine să mă gândesc nici nu cred că am citit Jurnalul suedez ca pe un jurnal, ci mai degrabă ca pe o carte despre sine. O carte cu prieteni, cu contemplaţii, cu inteligente consideraţii despre moarte, cu misive de dragoste din ani `75, cu feerice cocktailuri suedeze populate de mari artişti, cu fragmente onirice şi cu înmormântări colorate. N-am citit jurnalul acesta ca pe un jurnal pentru că nu căutam să văd ce serveşte la micul dejun Gabriela Melinescu şi nici care erau cuvintele de dragoste ale iubiţilor săi celebri. Am căutat în această scriere personal-literară un ritm interior, un stil şi o viziune. Le-am găsit cu prisosinţă pe toate trei. Şi am mai descoperit ceva la care nu mă aşteptam-dorinţa de a cunoaşte spaţiul suedez cultural şi geografic. Trebuie să fie fascinantă această ţară unde femeile se fac preoţi sau ţin conferinţe alăptându-şi pruncul.

Jurnalul IV al Gabrielei Melinescu este minunat şi pentru că autoarea-confesoare se dă mult înapoi pentru a face loc prietenilor. Mi se pare că vrea să ne transmită că şi prietenii ne fac să fim ceea ce suntem. Prietenii săi mor adesea, de-a lungul celor cinci ani de însemnări, dar Gabriela Melinescu îi readuce în prezent prin amintiri cu fineţuri de stampă. Preocupările plastice ale autoarei se văd foarte explicit în portretele din cuvinte pe care le face prietenilor. Birgitta Trotzig este un exemplu superb de portretizare. Cât de invidioasă m-a făcut Gabriela M. pentru anturajul său de prieteni în care totul respiră atâta serenitate cum parcă în spaţiul românesc nu s-ar putea găsi.

Ritmul intrinsec al mărturisirii este dat de motive ca moartea, iubirea aproapelui, prietenia artistică sau umană, succesiunea anotimpurilor, iubirea din suflet pentru cei morţi, de starea de inspiraţie artistică, de starea personală a lui acasă. Prietenii suedezi o fac pe G. Melinescu să se simtă foarte acasă şi după ce Rene nu mai este o prezenţă concretă. Când revine dintr-o călătorie făcută la Bucureşti, scriitoarea se simte complet chez soi la Stockholm. Răzleţ ea declară că pasager s-a simţit imigrantă, dar precumpănitor rămâne profundul său ataşament pentru ţara ``lui Rene``.

Se consideră, şi pe drept cuvânt, că jurnalele de artişti publicate în viaţă se elaborează în deplină cunoaştere a destinatarului, de aici născându-se o autocenzură jurnalieră. Aşa pare că se întâmplă şi în cazul Gabrielei Scris deMelinescu, dar eu apreciez aceasta ca fiind o renunţare artistică la balastul întâmplărilor nesemnificative. Ca element de personalizare, Jurnalul suedez este presărat cu desenele symbolic-naí¯ve ale autoarei. Aceste desene extreme de percutante, căci dau o culoare aparte scriiturii însăşi, sunt adevărate capsule pline de mesaj intim. Există stări personale care creează blocaje şi pudori când e să fie spuse în jurnal. Aceste necomunicabile în faţa cărora cuvintele se fac derizorii iau forma unor desene care devin simboluri ale unicităţii sentimentului în inimitabilul lor. Am remarcat în aceste desene polenizante un erotism simbolic şi o bogăţie de detalii ale maternităţii neîmplinite. Zânele Gabrielei Melinescu pline de mamele m-au făcut să decriptez un mesaj pe care scriitoarea îl afirmă doar o singură dată în scrierea sa, dar o face răspicat:``Îmi lipseşte o fiinţă umană la care să ţin enorm. Un copil, un bărbat sau un motan roşu în dungi.`` (p. 119) Cu câtă eleganţă îşi poartă autoarea văduvia, într-o vreme a falsităţii de cuplu, când singurătatea este văzută ca un eşec. Într-o iarnă, face revelionul singură, punând şampanie într-o cupă şi pentru Rene, iar singurătatea nici nu există cât timp imaginea bărbatului persistă în inimă.

Inima şi memoria par a se confunda la Gabriela Melinescu. Se păstrează doar amintirile încărcate de sentimente pozitive, iar acestea au puterea de a readuce spiritul bun al morţilor dragi, părinţii, bunica, Nichita, Rene, prietenii suedezi care mor pe rând, colegi de generaţie. Relaţia cu D-zeu se face şi prin morţi, ca o dimensiune ancestrală a femeii în grija căreia a fost atâta vreme şi îmbălsămarea ca datorie sacră.

Scris de Anca Giura