bookblog.ro

Leviathan

Scris de • 16 November 2009 • in categoria

Titlu: Leviathan
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2009
Traducere:
Numar pagini: 272
ISBN: 978-973-124-088-6

Între a fi şi a părea

Julien Green izbuteşte în al său Leviathan o colecţie memorabilă de portrete (sau măşti groteşti) - în sfânta tradiţie stilistică franţuzească. Însemnarea de faţă nu se doreşte a fi altceva decât modestul meu omagiu adus autorului în cinstea orelor de încântare petrecute cu cartea sa în mână.

Romanul scriitorului francez pune în scenă într-însul un adevărat conflict al măştilor (un brutal concurs de portretistică), care, la rându-i, camuflează impudic mai adâncul război al caracterelor. Confruntarea dintre íªtre (a fi) şi paraître (a părea). Purtând în sine calitatea de adevăr, íªtre stă ascuns mai mereu în dosul unei vizibile faţade - paraître. Carnea şi spiritul îşi dispută întâietatea asupra trupului ca totalitate. Cuvintele (chipuri de împrumut) distorsionează mesajul, ideile, împiedică înţelegerea adevărului. Întreg romanul Leviathan se sprijină pe aceste nepieritoare nelinişti ale lui Green.

Mişcarea, dinamismul zgârcit care condimentează ici-colo această creaţie de suflet a lui Green - atunci când le sună ceasul să-şi intre în pâine - aduc mai degrabă cu zbaterea neputincioasă, dar sfredelitoare a minţii omeneşti, confruntată cu imobilismul forfotitor al bietului corp - în timpul visului. Gândurile, trăirile spăimoase vin şi trec; trupul, mintea rămân şi suferă. Pentru a alege o formulă mai plastică, neortodoxă: oamenii lui J. Green nu-şi pot evada din cap decât ieşindu-şi din minţi! Realitatea exterioară este pentru dânşii un detaliu minor, lesne de nesocotit, în calea emoţiilor imediate, gâtuite, dar nu ucise de indestructibilele cutume ale vieţii burgheze.

L'homme qui venait d'ailleurs

Leviathan este romanul neputinţei de a comunica. Toată intriga i se bizuie pe situaţii generate de informarea trunchiată sau părtinitoare, zvonistică, de malentendu-uri de cea mai pură esenţă camusiană sau de false supoziţii, care implică îndrăgostiri smintite. Adevărul despre care pomeneam mai sus e bine camuflat, otrăvit, de cuvinte şi fapte - de regulă incredibil de decepţionante, atunci când personajele le comit în incerta lor tentativă de a-şi exterioriza emoţiile (asocialul, timidul Paul înţelege să-şi manifeste, în cele din urmă, cu o insolită brutalitate "iubirea" faţă de inadecvata-i aleasă a inimii).

Subiect: deznădăjduit fără leac, noul sosit, străinul- mânat de o putere care nu vine dinlăuntrul lui (e o forţă străină, tot aşa cum el rămâne un veşnic venetic marginalizat în localitatea aceea de provincie, ţap ispăşitor la mâna localnicilor) - transferă şi ucide în trupul celei mai dezirabile (şi vicioase) fete din oraş nestăvilitele, impurele, condamnabilele patimi care-l subjugă pe el însuşi, pervertindu-i omenia. Desprinderea aceasta de sine, în-străinarea, îl ţine la fereală, mai apoi, de calvarul obişnuit al remuşcărilor. Crima sa nu poartă în sine vreo petiţie socială sau ideologică. Mobilul fărădelegii nu are a face cu un făţiş protest bazat pe un mesaj antiburghez; el stabileşte, totuşi, legătura în sens de complicitate involuntară, subterană, între pulsiunile acestui proscris, Paul Guéret, şi dorinţa de revanşă a femeilor "traduse" de bărbaţii lor, contra cost, cu dezirabila jună disponibilă a burgului. Revanşa contagiază în acest fel şi tărâmul vârstei: decrepitudine prematură vs. tinereţe obraznică.

Paul Guéret, l"™homme qui venait d"™ailleurs, este un om al obsesiilor vulcanice, trăite în deplină muţenie. Iubirea lui beteagă o molipseşte şi pe sărmana uşuratică - Angí¨le, care, înfometată de dragoste, e gata să i se dăruiască, pentru că de la vârsta de şaisprezece ani (îşi aminteşte ea) a trăit mereu în disperarea de a se face plăcută. Nu mai rămâne nimic pur, nimic idealizat în această iubire, odată mărturisită, odată primită. Angí¨le îl iubeşte pe Paul, pur şi simplu, pentru că el o iubeşte pe ea. Mai vicios de-atât nici că se poate.

Lecţie de stil

Nu mă voi aşeza să transcriu aici jumătate de volum (cam atât, dacă nu mai mult, ocupă portretistica în romanul citat). Ţin să fac nişte spicuiri, doar. Nu neapărat cele mai inspirate. Cu voluptate consemnez, înainte de orice, imensa contribuţie traductorială a regretatului Modest Morariu (pe care am remarcat-o, de curând, şi în cazul Jurnalului lui Jules Renard, dar şi la citirea fragmentelor de Jurnal greenian, selectate şi tălmăcite de acelaşi M.M. şi reeditate de Humanitas). Dl. Morariu este ceea ce am putea numi un tradauctor. Reputatul tălmaci şi exeget al operei prolificului diarist - J.G. este autorul a 18 volume de jurnal, scrise de-a lungul a 70 de ani - pare să fi avut la degetul mic gramatica, topica, sintaxa şi, în primul rând, spiritul francezei, calitate dublată şi de o devotată şi nedisimulată capacitate de identificare cu autorul tradus.

"Stând cocoţată pe tronul ei, doamnei Londe îi venea mai la îndemână să surâdă, să descoase, şi, dacă era cu putinţă, să seducă. Manierele sale erau mieroase şi voit nobile, împărţea vorbe goale ca o regină şi dădea restul cu un aer de mare generozitate. Toate aceste liberalităţi făţarnice nu dădeau greş aproape niciodată, instinctul călăuzind-o admirabil pe această femeie mistuită de dorinţa de a fi pe placul tuturor numai pentru a afla cât mai multe.

Aşa îşi astâmpăra doamna Londe setea neîndurătoare a curiozităţii ce o devora veşnic. N-ar fi putut concepe să trăiască printre nişte necunoscuţi. La început vedea în fiecare nou venit un duşman care trebuia răpus şi stăpânit, fapt ce-i provoca o emoţie chinuitoare şi voluptoasă în acelaşi timp, comparabilă doar cu nerăbdarea dragostei. Îşi domina clienţii printr-o cunoaştere amănunţită a vieţii lor mărunte de zi cu zi. Pasiunea ei amplifica totul. Acolo unde o curiozitate mai anemică ar fi descoperit numai oase, ea se înfrupta ca la un ospăţ regesc."

Şi nişte pilde de "răsturnări" stilistice de mare preţ:

"În spatele ei, amurgul lumina stins fereastra şi ea nu mai clintea, nu mai vorbea; privirile întunecate iscodeau în stânga şi-n dreapta; enormă şi sclipitoare în teaca-i de serj lucios, crupa împietrită a doamnei Londe părea să înjure ultimele raze ale zilei.

Îi era greu să-l vadă; i-ar fi fost şi mai greu să se lipsească de prezenţa lui. Ardea să-l întrebe într-o zi despre viaţa lui, să afle: el cum procedează pentru a-şi rata viitorul."

    Categorie: | Autor: | Editura:



    Citeste cele 6 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. Marius Gabriel spune:

      De unde ai luat cartea? :)

      raspunde

    2. C.SÎRB spune:

      De la antik… Nu mereu îmi permit cărţi noi. :) A meritat investiţia. Şi să mă chiorăsc printre rafturi.

      raspunde

    3. Laurentiu spune:

      Cartea se gaseste inca la editura si, in plus, mai este si la reducere. Este vreo 10 lei. Am citit-o si eu si merita, intr-adevar. Faceti o treaba foarte buna cu acest blog. Se intampla sa gasesc comentarii la unele carti pe care le-am citit mai demult, dar pe care le-am uitat, iar un comentariu imi improspateaza memoria. Multumesc mult!

      raspunde

    4. C.SÎRB spune:

      Și eu îÈ›i mulÈ›umesc!

      raspunde

    5. Buna,

      tocmai am terminat de citit Leviathan de Julien Green.
      A fost fantastic, la inceput cand am citit primele pagini aveam sentimentul ca sunt in universul lui Kafka. Mi-a placut pana in ultimul moment analiza psihologica, framantarile personajelor, neimplinirile lor, regretele, goana dupa libertate chiar cu pretul vietii.
      Pe parcurs dupa ce Gueret a savarsit fapta crunta asupra fetei si pe urma crima asupra unui batran nevinovat, autorul reda trairile si mustrarea de constiinta a a lui Gueret care m-a dus cu gandul la Crima si pedeapsa a lui Dostoievski.
      Ce sa mai zic, Julien Green e un geniu care concura cu alti mari clasici ai literaturii, insa parerea mea sincera dupa citirea cartii este ca Julien Green este cu mult peste Kafka, este mult mai profund iar maiestria cu care isi construieste personajele dovedeste simtul artistic al autorului .

      raspunde

      • Cristian Sirb spune:

        E o dovadă de curaj și nonconformism să afirme cineva că Green ar fi peste Kafka, dar eu cred că nu vă înșelați, fix din motivele enumerate. Pe Kafka nu pare să-l fi interesat într-atât stilul. Nici măcar profunzimile personajelor. La Kafka, stilul era atmosfera, iar psihologia e mai mult în afara personajelor decât în ele, ca un exoschelet.

        raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    • Ultima ispita a lui Hristos

    Copyright ©2011 Bookblog.ro