bookblog.ro

Lordul Ormont şi iubita sa Aminta

Scris de • 27 April 2007 • in categoria

0

Autor: George Meredith
Rating: George Meredith - Lordul Ormont şi iubita sa Aminta rating - recenzii carti
Editura: Aldo Press

(ediţia în limba engleză)

George Meredith - Lordul Ormont şi iubita sa Aminta - recenzie cartiProbabil că prin această formă de literatură putem vedea modalităţile psihologice de dinainte de Freud. Autorul analizează cu o minuţie deseori obositoare stările sufleteşti ale personajelor principale, ba chiar încearcă ceea ce s-a numit în secolul 20 după expresia psihologului Carl Gustav Jung, o psihologie abisală a sufletului feminin.

Lectura acestei cărţi apărute la editura Aldo Press în 2004 mi-a produs o anume stare de disconfort, fiindcă trăieşte mai mult din analize, descrieri şi dialoguri. Naraţiunea este folosită cu multă prudenţă şi are rolul mai mult de a ne lămuri de ce personajele sunt transferate într-un alt spaţiu. De altfel locurile narative sunt relativ puţine pentru un roman de peste 400 de pagini: două şcoli, una la începutul romanului, în Anglia, alta la sfârşit, în Elveţia (de unde iată un oarecare caracter circular al scrierii lui George Meredith - aspect până la urmă neesenţial pentru acţiune -), diferite hanuri la care se opresc personajele ori locuinţele lordului Ormont.

Matey Weyburn, elev la şcoala Cuper a devenit, datorită unui caracter puternic, liderul colegilor săi, iar cele două preocupări majore ale sale au fost adoptate de admiratorii săi: pasiunea pentru o frumoasă brunetă, elevă la o şcoală de fete din apropiere, Aminta Farewell, şi obsesia pentru calităţile unui erou englez, lordul Ormont, care dovedise o tactică entuziasmantă în luptele cu rebelii din India. Peste ani, aflăm că Aminta, care fusese retrasă de la şcoală, s-a căsătorit în secret cu lordul Ormont şi, revenită în Anglia, încearcă să-i fie recunoscută noua calitate de cercurile nobiliare. Matey apare în casa lordului ca secretar particular şi îi seduce pe toţi cu proiectul său de a înfiinţa în Elveţia o şcoală model, de tip englezesc, care să formeze cu adevărat caracterul tinerilor. Romanul urmăreşte în egală măsură degradarea relaţiei de iubire dintre Aminta şi lordul Ormont, pe de-o parte, iar pe de alta, redeşteptarea pasiunii Amintei pentru Matey concretizată la sfârşit în fuga cu acesta la noua şcoală din Elveţia. Mă uit acum şi mă gândesc că am putut spune într-o frază ceea ce romanul mi-a transmis în câteva sute.

Dar, cu riscul repetării, acest roman nu trebuie citit pentru acţiunea sa, este absolut derizorie, cât pentru pătrunzătoarele analize asupra caracterului unor oameni din diverse categorii sociale. Ce e drept, cu excepţia personajelor principale, Matey, Aminta, lordul Rowsley Ormont şi poate a surorii sale, Charlotte Egglett, celelalte personaje au un caracter oarecum static, sunt mai degrabă personaje tip. Astfel avem curtezanul nesuferit, curierul iubirii, persoana bârfitoare, intermediara de relaţii amoroase avantajoase, soţia adulterină, duelgiul asasin. Protagoniştii în schimb suferă numeroase mutaţii psihice, complexe şi deseori neaşteptate.

Charlotte îşi dispreţuieşte cumnata şi face totul pentru a nu fi recunoscută ca noua lady Ormont. Fratele ei, Rowsley, lord Ormont, este nemulţumit de nerecunoştinţa politicienilor englezi şi nu luptă cu cei de acelaşi rang nobiliar cu el decât atunci când e prea târziu ca să-şi onoreze soţia. De altfel, este şi mai în vârstă decât consoarta sa cu aproape 40 de ani. Tânărul Matey după o ucenicie de secretar în casa familiei Ormont, va deschide o şcoală model elveţiană şi va căpăta drept răsplată pentru verticalitatea sa şi mâna neglijatei Aminta. În sfârşit, eroina, misterioasa Otilie englezească, Aminta suferă fluxul şi refluxul iubirii pentru doi bărbaţi, Matey Weyburn şi Rowsley Ormont.

În orizontul lingvistic al romanului, am remarcat limbajul adesea preţios în care se exprimă autorul. Este probabil stilul victorian, cu multe volute şi prudenţe nelalocul lor. Iată de pildă adulterul este definit într-un mod puritan drept incident domestic cu iz pestilenţial, ori tentaţia autorului de a generaliza încât ai senzaţia că o categorie întreagă are comportamentul unuia singur precum vedem din această caracterizare a comercianţilor care sunt servili în public, dar teribili de suspicioşi în particular. Este fără îndoială un limbaj care rămâne de înţeles pentru fiecare cititor, ba chiar ai senzaţia că a fost scris nu în plin simbolism şi realism, ci mai degrabă în perioada Luminilor, a graţiozităţilor verbale. Poate că această exprimare delicată să fie datorată faptului că autorul foloseşte personaje din lumea nobiliară, unde este de presupus că se folosesc numai asemenea expresii evoluate, mistificatoare până la final. Indirect, sugerează că este o lume apropiată de decadenţă, cei doi Ormont, Rowsley şi Charlotte se află la venerabila vârstă de 60 de ani, în opoziţie cu generaţia tânără de protagonişti, Aminta şi Matey, cu mulţi ani mai tineri, dar fiinţe fără rang nobiliar şi cu iniţiativă socială. Sunt doua tabere care la sfârşit vor rămâne fiecare separată, în iluziile şi lumea lor, una îndreptându-se spre un sfârşit inexorabil, deoarece îi lipseşte iniţiativa, cealaltă, a tinerilor realizând o suită de succese pedagogice şi cunoscând simultan iubirea concentrată, aceea despre care niciun scriitor nu poate scrie vreun rând.

Mi-au atras atenţia câteva apecte educative ale secolului 19. În primul rând educatorii pot avea succes asupra tinerilor numai dacă i-au câştigat de partea lor. Orice morală sau învăţătură nu dă roade decât în faţa partizanilor. Fără simpatia preliminară, comunicarea se transformă într-un discurs care nu impresionează pe nimeni, aşa cum sunt de pildă discursurile directorilor de şcoală de la începutul anului. Momentele acelea penibile în care nu se spune de fapt nimic şi în care nu poţi auzi nimic din cauza bruiajului celorlalţi elevi. Un personaj chiar crede că un profesor are de-a face cu "natura umană în stadiul de animalitate" şi de aceea tinerii nu trebuie să bănuiască că educaţia s-ar face intenţionat, să pară că profesorul şi-ar fi gândit afirmaţiile sale singur. Şi vai, câţi profesori nu vin cu vreo culegere în clasă şi nu fac altceva decât să dicteze sau chiar dau tinerilor să conspecteze din manual şi ei citesc ziarul. Mirarea aceleiaşi contradictorii lady Charlotte, plină de prejudecăţi în ceea ce priveşte accesul la rangul nobiliar, dar perspicace în multe alte domenii, despre rostul educaţiei. Mulţi oameni simpli, netrecuţi prin şcoală sunt foarte comunicativi, ascuţiţi la minte, în schimb, persoane cu înalte studii, ajunşi în posturi prestigioase, avocaţi, doctori, senatori, profesori la Facultatea de Litere se dovedesc fiinţe groaznic de plictisitoare, nu afli nimic nou din discuţia cu ei. Weyburn, cel care a provocat această reflecţie, o lămureşte pe Lady Charlotte că şcoala măsoară mai degrabă aptitudinile decât calităţile naturale ori personalitatea umană. E mai degrabă interesată de competenţe decât de caracterul şi inteligenţa nativă. Apoi, cei de sus, ca şi autorul parţial, de altfel, nu sunt obişnuiţi să gândească liber şi au un atrofiat simţ al dreptăţii. Ceea ce lipsea societăţii engleze din secolul 19 nu pare să prisosească nici românilor din secolul 21, respectiv acei oameni inteligenţi cu simţ de pătrundere şi vederi largi.

Nota critică de la începutul romanului scrisă de Virgil Lefter mi-a dezamăgit aşteptările de cititor şi mi-a dat impresia unei compilaţii de pe net. A furnizat într-o manieră istoristă date despre perioada victoriană, apoi despre autor, a punctat principalele evenimente din viaţa sa, a discutat pe larg despre alte opere ale lui Meredith, în schimb ceea ce aşteptam să aflu, opinia sa critică despre cartea pe care o prefaţează, anumite aspecte de urmărit, o anume viziune sunt ca şi inexistente, expediate în două fraze din care una aparţine prozatoarei Virginia Woolf care şi-a exprimat aprecierea despre această carte într-un jurnal personal (sic!). De altfel, caracterul inconsistent al prefeţei se întrevede şi din definirea acestei cărţi drept o utopie educativă, lucru departe de adevăr după cum am văzut din selectarea principalelor idei din acest domeniu. Dacă acest roman are o umbră utopică, aceasta este plasată în afara spaţiului narativ şi ca atare nu poate avea relevanţă pentru definirea romanului.

Lordul Ormont şi iubita sa Aminta este un roman care încearcă să înţeleagă într-o manieră flaubertiană sufletul feminin. De aceea îl supune unei triple filtrări, anume prin analiza relaţiilor dintre bărbaţi şi femei, o analiză socială în ultimă instanţă, prin consecinţele iubirii asupra femeii, vizibile atât în planul exterior cât şi în cel sentimental, în sfârşit prin tentativa de pătrundere a caracterului femeii.

Aspectul cel mai important în relaţia dintre bărbaţi şi femei îl constituie manipularea celuilalt. Astfel, lady Charlotte are senzaţia că înţelege perfect sufletul bărbaţilor şi că poate prin elogierea forţelor superioare cu care aceştia sunt înzestraţi să-i transforme în proiectile de dărâmat cetăţi puternice. O altă eroină consideră bărbaţii instrumente la care se pot cânta cele mai stranii melodii, care sunt capabili să îndeplinească cele mai fanteziste idei ale femeii. Mai mult, bărbaţii îşi fac singuri prilej de onoare din respectarea voinţei doamnei lor acceptându-i voinţa într-un mod fatalist şi având ceva din "docilitatea rogozului ce se-apleacă sub bătaia vântului". Romanul nuanţează o astfel de poziţie şi arată că nu toţi bărbaţii sunt uşor de manipulat datorită reversului medaliei. Celălalt cunoscător al firii feminine, lordul Ormont, crede că o femeie va fi influenţată într-o oarecare măsură de ideile bărbatului pe care îl ascultă, indiferent dacă este sau nu de acord cu el. De altfel, ascunsă sub masca unei aparente curtenii, are o opinie negativă despre femei, percepute fie ca insecte fermecătoare, fie ca reptile viclene. Înţelegem de ce autorul sugerează că de fapt relaţia dintre bărbat şi femeie presupune o luptă în care fiecare caută punctele vulnerabile ale celuilalt pentru a-l prinde în cursă ori a-i da lovitura de graţie. Această natură luptătoare a femeii, mascată de obicei de delicateţea constituţiei sale, este vizibilă pe deplin atunci când este încercată pledarea cauzei altei femei. Este un discurs lipsit de la început de orice şansă de reuşită, crede acelaşi lord.

Un al doilea filtru de înţelegere îl constituie fenomenul iubirii aparţinând de altfel tematicii romanului. Iată cum e definită de către lady Charlotte forma de manifestare a iubirii feminine: "din clipa în care devine sclava iubirii, femeia se comportă ca şi cum ar fi fost muşcată de un câine turbat şi, în acest caz, tot ce putem face este de a o feri de extravaganţe în faţa mulţimii". Contrar însă acestor simptome de turbare, căsătoria e înţeleasă de către personajele nobile tot ca o luptă până la urmă între soţi. Lipsa sorţilor de izbândă, autoritarismul, neglijenţa duc deseori la apariţia amantelor care îndeplinesc - cum denumeşte sexualitatea într-o manieră gongorică autorul - rolul de Hecate în împărăţia tenebrelor. Iubirea are de altfel legi proprii care nu sunt totuna cu cele sociale, de pildă nu este bine apreciată o conştiinţă ireproşabilă. Lupta din cadrul căsătoriei poate avea efecte dezastruoase care duc la înstrăinare şi în momentele premergătoare despărţirii, atunci când soţul încearcă reluarea gesturilor de dezmierdare de altădată, dă impresia muşcăturii unui şarpe veninos.

O a treia zonă ideatică a romanului încearcă să pătrundă în abisurile sufletului feminin. Autorul constată izolarea femeii din secolul 19, faptul că se învârtea toată viaţa în acelaşi loc şi era nevoită să facă aceleaşi mişcări, semănând astfel unei pisici sălbatice închise în cuşcă. Consecinţa era manifestarea unui caracter sucit şi imprevizibil. Între aspectele uşor antifeminine marcate în text am regăsit ideea unei coarde sensibile a femeii care atinsă, nu poate fi controlată, credinţa că femeia are mai totdeauna pieptul răvăşit de pasiune, că femeile nu pot avea revelaţia abstracţiunii, dar posedă în schimb un simţ exagerat al dreptăţii. Adesea femeia poate fi interesată - de pildă Aminta dă impresia unei femei parvenite, dar riscă să dea iarăşi de viaţa banală sub somptuoase veşminte de aur. Autorul de altfel în final îşi mărturiseşte până la urmă eşecul înţelegerii sufletului feminin, deşi a încercat prin trei compartimente ale cunoaşterii analiza în retortă. Chiar dacă femeia pare să fie fericită în iubire doar când ajunge sclavă, ea se dovedeşte ulterior imposibil de înţeles fiind ca un curs de apă sinuos şi fluid, după cum o defineşte autorul. Până la urmă se dovedeşte o imagine, aspect pe care femeia îl ştie instinctiv: "femeia nu poate fi concepută ca o fiinţă abstractă. Numai prezenţa vie a făpturii sale frumoase reuşeşte să ne subjuge". Mă întreb oare cum vor fi primite astfel de idei în plină mişcare feministă, deşi George Meredith dă de înţeles că femeia trebuie privită ca un adversar deopotrivă de redutabil cu bărbatul, dar utilizând arme mai subtile, indirecte.

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea

Categorie: | Autor: | Editura:



Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro