bookblog.ro

Manuel

Scris de • 17 February 2010 • in categoria

0Istoria Rusiei recenzie
Autor: Julien Green
Rating: Istoria Rusiei rating - recenzii carti
Editura: Univers
Anul apariţiei: 1972
Traducător: Lucia Demetrius
280 pagini


"Manuel" - opera copil

"...vreau să ştiu cum se sfârşeşte viaţa, da, în ce chip se intră în moarte. E ceva mai puternic decât mine, ceva care mă atrage şi mă ţine locului. Sper că în cuvintele pe care le rosteşte tata se va afla unul care mă va lămuri în sfârşit." Manuel este o carte gingaşă, respiră vulnerabilitate (nu artistică!), neajutorare, prin fiecare literă a ei. Am citit-o, de aceea, pe nerăsuflate: ca să nu o destram. Nu poţi scrie despre ea fără să o fărâmi sau fără să o trivializezi într-un fel. Julien Green e meşterul, iară mie, în calitate de umil cititor, mi-a fost cu generozitate îngăduit să plonjez liber în fineţea tramei, încotoşmănat însă cu toate visele mele, cu tabieturile, cu prejudecăţile cele proaste şi cu canoanele deja betonate. Cronicarul din mine se ruşinează, însă, când e să încerce să însăileze nişte vorbe lămuritoare despre o operă-copil atât de grăitoare prin ea însăşi.

Nu mă tem să afirm că, odată cu acest Manuel (Ed. Univers, 1972, Colecţia Meridiane), J. Green devine pentru mine "o dragoste mare", pentru a mă folosi de o "etichetă" clasică a mesei_pustii (blogul pe care scriu). Simt că-mi este, de pe-acuma, un creator indispensabil, iar ceea ce mă aşteaptă în continuare este o neliniştită scotocire prin rafturile anticariatelor după numele său.

Manuel este un băiat enervant de urâţel, debil şi febril, nu şi inocent, ci senzual şi foarte atent la amănunte (încearcă - fără a ascunde asta - să-şi întârzie moartea, înregistrând, maniac, ritualic, totul), îndrăgostit, fără putinţă de vindecare, de picioarele cu pulpe precoce ale verişoarei sale de paisprezece ani. "Erau fete mai frumoase decât ea, dar nu existau altele a căror frumuseţe să aibă acel caracter indecent, de care nimeni în afară de mine nu părea să-şi dea seama, indecenţă născută din faptul că maică-sa o îmbrăca provocator..." (din avariţie, cu rochii rămase mici: prea mulate, oprite deasupra genunchilor deja în pârg - rezum eu). Scriam mai sus că Manuel contabiliza minuţios amănuntele vieţii sale, compulsie care, în timp, i se prelungeşte şi în pofta de a inventa poveşti şi personaje care să-l trăiască pe el, cărora să le împrumute el trăsături ale caracterului său şi ale fizicului cuceritor pe care şi-ar fi dorit să-l aibă - făcându-l astfel nemuritor.

Manuel, c'est un peu moi

Manuel, c'est un peu moi bovariseşte Julien Green în Jurnal. Şi nu văd de ce nu l-am crede, mai cu seamă regăsindu-i neciuntite obsesiile în tribulaţiile personajului său: "Fiecare ceas care se şterge din mintea noastră e ca un zălog pe care ni-l ia neantul, iar moartea nu e până la urmă decât pierderea absolută şi definitivă a oricărei amintiri. Teama mea de a pieri era atât de puternică încât nu mă dădeam înapoi în faţa nici unui amănunt ca să pot fixa o clipită din existenţa mea, notând până şi culoarea luminii, gradele de căldură şi locul exact în care mă aflam." Redescoperim aici sfâşietoarea (în naivitatea ei) credinţă a autorului, de atâtea ori exprimată şi în cuprinzătorul său jurnal, că s-ar putea strămuta cu totul, până la urmă, în propriile cărţi, acolo unde moartea nu-l va mai ajunge...

Ca mai toate personajele tari ale lui Green, şi Manuel simte că singurul aici demn de luat în seamă este situat în sufletul său. Singura realitate este adevărul interior. "...marea realitate e moartea (...) Lumea pe care credem noi că o vedem nu există." Iar cuvintele, notează Green în numeroase alte pagini ale sale, există doar pentru a distorsiona acest adevăr, a ne îngreuna sau a împiedica accesul la el, acesta le-ar fi, deci, unicul raison d'íªtre. Aşezaţi această lucidă confesiune greeniană lângă notoria compulsie la scris pe care acest French born American o încercase toată viaţa (vezi vasta operă romanescă şi cele 18 volume de jurnal) şi vă veţi confrunta cu una din marile sale frământări: a nu crede în puterea cuvântului de a revela, de a fi un bun vehicul pentru revelaţie, şi în acelaşi timp a se şti compelled to write (îmi pare rău, dar nu am găsit o tălmăcire pe măsură în româneşte) - iată înfăţişarea unui real blestem! Les mots trahissent tout. Les mots provoquent le malentendu; on dirait qu'ils le veulent et que c'est leur rí´le.

Fiţi Green, citiţi romanul acesta la hotarul dintre veghe şi somn!

Scris de Cristian Sîrb

Categorie: | Autor: | Editura:



Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. anca giura spune:

    Cuvintele trădează adevărul interior…Atunci să tăcem, din când în când, şi să ne retragem în corporalitate. Cred că mai folosim cuvintele ŞI atunci când corporalitatea altuia ne e inaccesibilă. Hotărât lucru, Cristian Sîrb, tu nu citeşti oricum, tu nu citeşti orice. Trebuie că ai un minunat adevăr interior…

    raspunde

  2. C.SÎRB spune:

    Aş vrea să fiu mai puţin anxios şi să pot citi, liniştit, şi “orice”-uri. Mulţumesc.

    raspunde

  3. Cristian, urmînd îndemnul tău, am fost green pentru o seară şi-o dimineaţă: foarte bună cartea! Cred că ar sta fără ruşine lîngă maeştrii suspansului. Cred că de la Poe nu am mai citit aşa ceva (cărţile cu monştri, sînge peste tot şi ucigaşi fără milă nu au efect). Am lăsat deocamdată la o parte implicaţiile filosofice, psihologice şi metafizice, ca să spun că există speranţă: poţi da pe Manuel unui puşti cu recomandarea “citeşte, e un horror cum nu ai mai văzut”.

    raspunde

  4. C.SÎRB spune:

    Horror cred că îi este destinul. Mulţumesc.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro