bookblog.ro

Marioneta

Scris de • 7 March 2010 • in categoria

0Marioneta recenzie
Autor: Robert Harris
Rating: Marioneta rating - recenzii carti
Editura: ALL
Anul apariţiei: 2010
Traducător Mircea Ştefancu
360 pagini
ISBN: 978-973-724-215-0

(ediţia în limba engleză)

" - Ce fel de cărţi scrieţi?
- Autobiografii."

"Aici trebuie să pui ceva inimă şi asta este cu ce mă ocup eu, cu ce-mi câştig existenţa".

Acum vreun an şi jumătate, când citeam Pompei, Robert Harris îmi părea un autor rătăcit undeva, în ceaţa plutonului de autori submediocri-mediocri-aproape-bunicei de romane cu temă istorică. Cartea lui era una din care, oricâtă bunăvoinţă ai fi avut, nu puteai reţine decât pofta lui de a scrie. Precum un puşti de pe maidan care stă numai "la pomană" - adică vrea numai să dea goluri în poarta adversă, dar niciodată nu revine în apărare, Harris părea lipsit de orice clarviziune şi metodă. Acţiune, personaje, idei, sensuri - toate se pierdeau într-o pâclă de nedesluşit. Din cauza asta, "scenariul" părea al unui thriller fleşcăit, în materie de idei nu puteai extrage decât ca dintr-o măsea stricată, iar oamenii care populau paginile îmi păreau pentru a fi nişte "manechine care ţin loc de personaje". Înclin să cred că Harris încă nu este în stare să creeze personaje consistente şi umane. Dar ştie foarte bine contureze lipsa de consistenţă, lipsa de umanitate a protagoniştilor lui. În fond, literatura e ciudată, acceptă şi pe Raskolnikov, şi pe Josef K., şi pe Unchiul Vania, dar şi pe Mersault. Iar Marioneta este o dovadă că nu ai musai nevoie de personaje consistente pentru a scrie un bun roman de suspans. Mai ales când viaţa lor este una foarte apropiată de aceea a unor păpuşi legate cu aţă de degetele dibace ale unui maestru.

O dată cu Marioneta, se pare că Harris şi-a găsit tonalitatea potrivită. A renunţat la exaltările derutante din cărţile precedente, ca să lase loc unui narator sigur pe el, lucid şi ironic. De altfel, nici nu poţi scrie în alt fel romane de suspans - trebuie să ştii cum să foloseşti cuvintele nu ca să descrii, ci ca să ascunzi, să spui exact atât ce şi cât trebuie ca cititorul să înceapă să se perpelească, să capete poftă să adulmece şi pe urmă să te urmeze ca pe aburul din celebra reclamă la cafea... Încerci senzaţiile unei degustări, începând cu atmosfera apăsătoare de la începutul cărţii, a unei Londre populate de escroci, duri ca orice escroci, dar cu niţeluş umor, rafinaţi şi parfumaţi, care vorbesc molcom şi grav, a căror cădere în depresie este evitată numai prin consumul regulat de whisky şi prin emoţiile apariţiilor editoriale de succes. Un deliciu la limita clişeului, perpetuat şi în peisajul în care se desfăşoară grosul poveştii, Martha"™s Vineyard, de pe coasta de est a Americii. Nicăieri, pe nici un mal al Oceanului Atlantic, nu există vreo brumă de înfruntare dintre bine şi rău, ci doar între oameni mânjiţi rău şi oameni în curs de mânjire.

Pe lângă simţul vânătoresc al cuvântului, Harris mai are şi un subiect bun de tot. Pe cât de bun literar, pe atât de real: câteva sute sau mii de oameni care sunt sus, în VIPosferă, care ne zâmbesc larg din mii de site-uri, panouri, reclame tv şi campanii electorale, ajung atât de sus încât simt nevoia să reia legătura cu pământul. Scriindu-şi memoriile. Şi cum n-au talent, ci numai bani şi faimă, îşi angajează un scriitor. Un specialist, la fel ca un instalator, sudor sau lustragiu. Scriitorul-specialist vine, îşi suflecă mânecile (ca orice instalator, sudor sau lustragiu), renunţă la sine (ceea ce nu face nici un instalator, sudor sau lustragiu) şi începe să-i cosmetizeze viaţa vedetei, să o îmbălsămeze ante mortem, dându-i un trecut fals şi iluzia că viaţa ei chiar a avut un oarecare sens. Ia puţinul firesc pe care îl poate avea viaţa unui om (de stat, în cazul Marionetei), îl branduieşte, îl marketizează, îl ambalează septic şi încasează nota de plată.

"Oamenii care au succes în viaţă sunt arareori reflexivi. Privirile lor sunt întotdeauna aţintite asupra viitorului: de-asta reuşesc în viaţă. Nu este în natura lor să-şi amintească ce simţeau sau ce purtau sau cine era cu ei sau mirosul ierbii proaspăt tăiate din curtea bisericii în ziua când s-au căsătorit, ori forţa cu care primul lor născut i-a strâns de deget. De-asta au nevoie de umbre - ca să le dea consistenţă, cum ar veni."

Nimic mai seducător şi mai liniştitor pentru cei de sus decât garanţia unui strop de posteritate. Nimic mai provocator pentru un scrib imbecil decât să îndulcească tragedia unui om care s-a pierdut de mult pe sine:

"Cred că întreb asta de sute de ori în faza interviului: ce ai simţit? Ce ai simţit? Şi de cele mai multe ori nu pot să răspundă, ceea ce şi reprezintă motivul pentru care mă angajează pe mine ca să le livrez memoriile: până la sfârşitul unei colaborări de succes, eu sunt mai mult ei decât sunt ei înşişi".

Apare, aşadar, instituţia teribilă a scriitorului-prelată - care ascunde obiectul real, din care lasă numai contururile, vagi. Iar când obiectul real este povestea vieţii unui om viu, plata trebuie să fie pe măsură (ca şi onorariul). Un vid identitar îi contaminează pe ambii, dar prim-ministrul măcar moare onorabil, într-un atentat, dar "umbra" trebuie, vrea-nu vrea, să-i facă prohodul literar ("să fiu umbra unei umbre..."), după care, extenuată, îi rămâne numai să se năruiască "precum un costum de haine gol". Care este beneficul întregii afaceri, în afară de un cont îngrăşat şi de nişte informaţii de culise, nepublicabile vreodată? Depresie + un mare nimic.

Carevasăzică, o tocmeală cu două părţi principale - un scriitor cu o brumă de talent şi un fost prim-ministru, atât de înfundat încât află ştirile despre el de pe internet - şi cu mai multe părţi secundare - soţii, amante, secretare şi târla de şmecheri din lumea editorială. Un târg în care se tranzacţionează identităţi, atât de murdărel că nici în secolul XXI nu poate rămâne nepedepsit. Nici n-ar avea cum altfel - minus cu minus nu fac plus decât în unele cazuri din matematică, nu între oameni. Aşa că nimic mai firesc decât apariţia unui personaj vid, care-şi merită din plin funcţia de "umbră"- inteligent doar până la nivelul perversităţii, "neutru din punct de vedere moral", un fel de nici călare, nici pe jos, nici îmbrăcat, nici dezbărcat... Un fel de zero-virgulă-ceva care se ocupă cu a presăra nişte zecimale de sens pe vieţile complet nule - "mormane de nimic" - ale stăpânilor acestei lumi. Un om călâi, deja terminat spiritual, pe care, dacă vrei să-l zugrăveşti credibil, trebuie să ai un dezvoltat simţ al gri-urilor... Ceea ce Harris are cu prisosinţă.

În Pompei, Harris părea un boxer care ţine morţiş să facă piruete şi triplu-salturi. În Marioneta, boxerul şi-a găsit locul : în ring. Şi nici nu e de mirare că un Roman Polanski a ţinut să filmeze meciul.

Scris de Silviu Man

Categorie: | Autor: | Editura:



Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Gia spune:

    tu faci niste comparatii fulminante :)

    si asta nu stiu cum se numeste dar e superb :) “Un fel de zero-virgulă-ceva care se ocupă cu a presăra nişte zecimale de sens pe vieţile complet nule – “mormane de nimic” – ale stăpânilor acestei lumi. Un om călâi, deja terminat spiritual, pe care, dacă vrei să-l zugrăveşti credibil, trebuie să ai un dezvoltat simţ al gri-urilor”

    raspunde

  2. Pingback: bookblog (bookblog)

  3. John spune:

    Salutare! Azi am vazut filmul pe filmehd.net si am ramas impresionat. In acelasi timp consider ca cea mai buna recenzie a cartii este a ta. De aceea te rog sa-mi spui de ce as mai citi cartea. Merci!

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

  • Inainte sa adorm S J Watson

Copyright ©2011 Bookblog.ro