bookblog.ro

Mesaj de pe o corabie beată

Scris de • 8 January 2011 • in categoria

0 Xanadu recenzie

Titlu: Istoria nebuniei în epoca clasică
Autor: Michel Foucault
Rating: rating - recenzii carti
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 1996
Traducere: Mircea Vasilescu
400 de pagini
ISBN 973-28-0671-0



În jocul de şah, nebunul face cea mai îndrăzneaţă mişcare, aruncându-se cu curaj în mijlocul inamicilor, deschizând drum pentru soldaţii culorii sale. Dar cine mai are astăzi vreme să joace şah? În excelentul dicţionar Larousse, „fou” înseamnă simultan individ care şi-a pierdut raţiunea, lucru care funcţionează dereglat, valoare superlativă (avem traduse din franceză numeroase expresii în uz: ,,nebun(ă)după tine’’, ,,a făcut o pasiune nebună pentru’’ etc.), bufon care îl distrează pe rege. Acesta din urmă îl amuză pe monarh, cel mai adesea spunând adevărul. El, nebunul, rosteşte cuvinte interzise, plonjează cu bravură în zona marilor secrete pe care oamenii normali le ascund. El este singurul care arată că regele este gol, făcându-i acestuia un serviciu.

In celebrul său studiu despre nebunie, Michel Foucault arată cum nebuni celebri au influenţat definitiv arta şi filosofia. Trişti bufoni care spuneau râzând adevărul. Nietzsche, de pildă, a pus o piatră pe care zeci de urmaşi n-au mai putut să o urnească După el, chiar şi D-zeu a murit.Van Gogh cu a sa tristeţe nesfârşită a pictat 900 de pânze, vânzând doar una, şi niciodată după aceea pictura lumii n-a mai fost la fel. Eminescu, tot ce avem mai european în cultura română, a sfârşit la ospiciu.

Iraţionalitatea a provocat de-a lungul vremii când nu oroare, atunci respingere şi frică. Deşi în secolul al XVI-lea, cel mai tare best-seller era Biblia, în care Isus a arătat mare indulgenţă faţă de cei săraci cu duhul, totuşi, în cetate nebunii nu mai erau acceptaţi. Erau îmbarcaţi pe stultifera navis şi trimişi în larg, în voia valurilor şi a furtunilor. În plin clasicism, francezii le-au creat aziluri iraţionalilor, i-au adus înapoi în oraş, dar aburii beţiei lor mentale s-au răspândit peste zidurile azilelor. Aşa credeau cetăţenii epocii clasiciste, şi aceştia au început să se isterizeze că Nebunia s-a revărsat în cetate. În secolul al XIX-lea, s-au clasificat toate semnele care indicau nebunia la un individ. Iată câteva care mi-au atras atenţia (atenţie, e un test!):prea mare sau prea mică poftă de mâncare, prea mult sau prea puţin apetit sexual, imaginaţia sporită sau dimpotrivă, absentă, tristeţea, melancholia, revolta, mania, homosexualitatea. Un studiu recent al unui psihiatru neo-zeelandez indică exact aceleaşi semne ca acum două sute de ani pentru tulburările nervoase. Cu o adăugare revoluţionară şi îngrijorătoare: cei care nu sunt buni la matematică, au de fapt o tulburare nervoasă. Aici, cel puţin, am trecut testul, am avut în adolescenţă un talent nebun pentru geometrie. Spre deosebire de Mircea Eliade. Dar nu mi-a folosit la nimic; astăzi geometria nu se mai caută şi se predă tot mai puţin, doar există programe pe computer pentru arhitecţi.

Pe bazele experimentelor terifiante din azilele de acum trei sute de ani s-au clădit şi s-au epurat psihanaliza şi psihologia zilelor noastre. De fapt, relativ recent Michel Foucault a mai demonstrat şi că lumea este un imens azil, căci locuitorii cetăţii sunt excesivi în diverse direcţii: unii sunt nebuni după bani, alţii după muncă. Unii sunt nebuni de dragoste, alţii de ură. Unii sunt obezi, alţii anorexici, terţii sunt drogaţi dau dependenţi. Cetatea e tot mai plină de „nebuni”, iar corabia medievală este abandonată. Dacă nebunia nu mai este interzisă în cetate, dar unii nu mai vor să se contamineze, ce le mai rămâne acestora din urmă de făcut?. red că ar putea să folosească ambarcaţiunea abandonată pentru o retragere pe o insulă sau pentru o îndepărtare spre orizontul artei precum în ,,Izbăvirea lui Wang-Fo``. Îmi imaginez că şi o lectură din Arthur Rimbaud ar ajuta ca lansarea la apă să fie lină. În orice caz, studii mai vechi sau mai noi ar indica faptul că expunerea la artă şi contemplarea naturii vindecă iraţionalitatea. Nu vă temeţi aşadar dacă n-aţi trecut testul de mai sus, chiar şi eu am căzut sub linie. Dar ce-am mai râs... însă nicidecum de admirabilul Michel Foucault.

Scris de Anca Giura

Categorie: | Autor: | Editura:



Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Andreea spune:

    Frumoasa recenzia, chiar as vrea sa citesc aceasta carte.
    Si te rog, sa nu mai scrii niciodata D-zeu ci, Dumnezeu.

    raspunde

  2. Pingback: asaDAR, fiecare… – Coaching de a(l)titudine

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro