Nesfârşita prostie omenească
Scris de Anca Giura • 6 February 2013 • in categoria Proza scurta
Autor: Tudor Octavian
Rating:

Editura: Curtea Veche
Anul aparitiei: 2012
Numar pagini: 232
ISBN: 978-606-588-405-2

Unii şi-au făcut însemnări imperioase pe manşete, alţii au reciclat o cutie veche de pantofi în care au aruncat de-a valma bilete cu idei de literatură, alţii şi-au scris poemele pe şerveţele într-o cârciumă. Căci inspiraţia scriitorilor este imperativă, nu-i aşa? Ei bine, Tudor Octavian a realizat un volum din însemnările sale care puteau oricare să devină o nuvelă, un roman sau un scenariu. E un fel de act generos de-a da mai departe flaubertiene idei de-a gata.
Cel dintâi aspect care place în acest volum de proză scurtă este extraordinara sinceritate auctorială, una ce nu devine nicio clipă lamentare de sine, precum şi autoironia fină. Pe Tudor Octavian, cei mai în vârstă l-au citit în gazete cunoscute, iar cei mai tineri îl ştiu de la tv unde a apărut în câteva talk-showuri în care s-a evidenţiat prin lucidiate şi prin bun-simţ.
Încă din primele rânduri, gazetarul ne lămureşte de ce nu acceptă să fie numit scriitor. Este pentru că încă de timpuriu şi-a dat seama că nu are răbdarea şi vocaţia marilor maeştri, Tolstoi sau Cehov spre exemplu. Prea exigent cu sine, Tudor Octavian, deşi a publicat şi proză, a ales drumul editorialistului şi al cronicarului de artă. Prilej cu care a devenit sensibil la precaritatea acestei arte văzută de unii ca minoră: ,,E drept, sunt zgârcit, dar de această dată e vorba de altceva. E vorba că, scriind de patruzeci de ani la ziare, în orice ziar pe care îl văd azvârlit la gunoi, mă văd pe mine însumi, bătrân şi dat deoparte, după ce s-a luat din fiinţa mea tot ce a fost mai interesant.’’
Poate că un jurnalist bun se bazează mai întâi de toate pe ochii săi şi abia mai pe urmă pe harul de-a pune o ştire în cuvinte. Ne duce cu gândul la acel ,,văz monstruos’’ al gazetarului Caragiale. În orice caz, ipostaza în care se situează jurnalistul Tudor Octavian în al său Jurnal de subiecte este una de privitor inteligent. Iar a fi un privitor inteligent, conştient de nemernicia şi egoismele lumii contemporane, înseamnă să livrezi cititorilor tăi un mic leac pentru lehamitea de-a trăi într-un veac grăbit şi materialist.
În orice caz, prozele scurte şi tabletele jurnalistice care alcătuiesc cartea în discuţie sunt mici dări de seamă ale unui intelectual ce şi-a păstrat precizia şi prospeţimea unei inteligenţe vii, ironice. Prin lectură părem să-l însoţim pe Tudor Octavian într-o plimbare urbană, observând coloraturi diverse, precum şi personaje hilare, stupide, excentrice sau lamentabile. De cele mai multe ori, scriitorul este afectat de nesfârşita prostie omenească. O observă, o diagnostichează şi cu eleganţă stilistică o vindecă un pic. Pe alocuri, jurnalistul-eseist se priveşte pe sine cel care este sau brăileanul tânăr şi demn în sărăcia lui care a fost. Din păcate, cele mai multe din observaţiile autorului ambalate în ironie subtilă ne înfăţişează o lume ipocrită şi meschină. Nu în ultimul rând, Jurnalul de subiecte este o meditaţie indirectă asupra implacabilului vis de a fi original. Scriitorii se luptă mult cu acestă himeră. Tudor Octavian are un mesaj pentru ei: originalitatea este imposibilă, căci totul s-a mai scris, cel mult se poate pune accentul pe stil. Şi cel mai important: să nu uităm că scrisul trebuie să fie o plăcere, iar nu o pedeapsă.
-
Plusuri
Lectura oferă şi teme de gândire, şi percepţii estetice, şi teme de… concepţie literară.
-
Recomandari
Cititorilor cu aplecare spre ironie, tinerilor autori, scenariştilor.