Titlu: Mântuitorul Dunei
Autor: Frank Herbert
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2012
Numar pagini: 304
ISBN: 978-606-579-360-6

”Muad’dib este lumina poporului. Regentul Umma, Împăratul nostru a venit din tenebre pentru a străluci deasupra tuturor oamenilor. El e părintele nostru. El e apa nepreţuită a unei fântâni inepuizabile. El revarsă bucuria la care vine să se adape întreg universul.”

Parabolă despre putere, destin şi liberul arbitru, în care straturile filozofice, teologice şi etice se împletesc profund ţesând povestea unui jihad, Mântuitorul Dunei îl readuce în prim plan pe Paul Atreides, doisprezece ani mai târziu, ajuns împărat al unui imperiu interstelar, în urma unui război sângeros, purtat de poporul său credincios, fremenii.

Chiar dacă aduce ordinea în imperiu, Muad’dib nu reuşeşte să-şi găsească liniştea. Guvernarea pe baza unui oracol constituie cel mai periculos joc din univers. Ajuns Împărat şi Mesia, el este acum mai frământat de îndoieli ca oricând. Viziunile sale nu sunt mereu clare, chiar dacă Muad’dib e Marele Oracol, mai există şi altele mai mici, care îl pot împiedica să vadă clar în timp. În plus, Oracolul nu dezvăluie decât incidente izolate ale lanţului istoric. Eternitatea se află în permanentă mişcare. Chiar dacă ştie ce-i rezervă viitorul şi care este preţul pe care îl va avea de plătit, el nu se abate nici o clipă de la poteca aleasă.

Miturile bogate ce înconjoară persoana lui Paul şi a surorii sale, Alia, înceţoşează uneori adevărata lor natură. Oricât de mari ar fi puterile profetice pe care le stăpânesc, chiar şi asupra lor se vor exercita efectele spaţiului şi-ale timpului, căci ”Carnea cedează. Eternitatea îşi ia înapoi ceea ce-i aparţine. Trupurile noastre au agitat, o vreme apele, o vreme am fost intoxicaţi de dragoste de viaţă, de dragoste de sine, o vreme am nutrit câteva idei stranii, înainte de a ne supune instrumentelor Timpului. Ce s-ar mai putea spune? am survenit. Nu sunt, dar am survenit.”

Intrigile politice sunt mai intense ca oricând, iar trădatorii sunt oameni influenţi şi cu o deosebită ascuţime a minţii, oameni cu multiple dimensiuni ale căror scopuri nu sunt nicicând precise. Oameni care citesc unul într-altul ca într-o carte.

Un punct forte al scriiturii lui Frank Herbert, în comparaţie cu alţi autori de acest gen, este felul în care reuşeşte a nu cădea în capcana repetiţiei, nefăcând dintr-un volum un fel de copie a precedentului, ci dimpotriva, deşi jonglează cu aceleaşi personaje, acelaşi context, vine mereu cu ceva nou, surprinzător, explorând alte faţete ale aceluiaşi univers.

Mântuitorul Dunei nu este povestea unui război obişnuit, pentru că oricât de devastator ar fi jihadul lui Muad’dib, adevărata bătălie se dă la un alt nivel, în interiorul fiinţei. Iar eroul este unul aparte, prins în pânzele ţesute de propriile sale profeţii, pierzându-şi libertatea de alegere. Dacă în primul volum a fost ridicat pe cele mai înalte culmi, acum Herbert pare că încearcă a-l desfiinţa, făcând dintr-un roman SF aproape o tragedie. Paul de bună voie devine un fel de jertfă, autodistrugându-se pentru împlinirea celui mai favorabil destin, fapt ce anulează tendinţele sale spre despotism, făcându-l pe acest Mesia mult mai uman.

Finalul e trist, cu siguranţă confuz, dar mai ales imprevizibil. Herbert îşi construieşte cu măiestrie încheierea în aşa fel încât un sfârşit nu este nicodată un final. Muad’dib pleacă într-o călătorie prin ţinutul în care paşii nu lasă urme, dar lucrurile nu sunt ceea ce par a fi, să nu uităm că în lumea dunelor nimic nu se pierde, totul se transformă. Totul se întoarce după o vreme, chiar dacă s-ar putea să nu recunoşti forma schimbată în care revine.

• Plusuri

  Personaje intrigante, idei provocatoare

• Minusuri

  Lipsa acţiunii

• Recomandari

  Pentru a întelege mai bine cursul pe care Herbert îl dă poveştii în acest volum, ar fi recomandat ca lectura lui să fie urmată de Paul al Dunei