bookblog.ro

O sută de zile cu Monica Lovinescu

Scris de • 28 November 2008 • in categoria

0Autor: Doina Jela
Rating: 5 stele - Doina Jela - O sută de zile cu Monica Lovinescu rating - recenzii carti
Editura: Vremea

Doina Jela - O sută de zile cu Monica Lovinescu - recenzie cartiO sută de zile cu Monica Lovinescu este, dacă mi-e permisă formularea, un fel de reality-show având de fapt ca protagonist nu un om, ci taina omului aflat în apropierea morţii. Despre oameni se scriu biografii cu fraze întortocheate, articole, polemici şi necroloage. Despre taine se tace şi atât. Iată aşadar de ce voi vorbi în puţine cuvinte.

În primele luni ale lui 2008, în timp ce pe frontispiciul infinitului mare - acela al scriitorilor cu sau fără vocaţie, al prietenilor de drum lung sau de ocazie şi al securiştilor de profesie - Monica Lovinescu capătă meritate, întârziate şi funeste majuscule şi aldine, în infinitul mic, al ultimelor zile, al rezervei de spital, al apartamentului cu cărţi şi discuri de vinil, Monica devine, pentru Doina Jela, Monicuţ; această carte, scrisă de la frontiera dintre diminutivul intim şi augmentativele sociale, este un mic şi preţios adaos de hârtie şi suflet la viaţa unui om (nu a unei legende) în carne şi oase, poate ultima fotografie a unei comete ce mai are puţin şi iese de pe cerul unei lumi smulse din ţâţâni...

O carte în care vioara martorei Doinei Jela cântă adagio cu limpezime pe deasupra oceanului de stări ce se succed parcă dramaturgic, pe capitole, dar totodată carte cu o copleşitoare energie latentă ce iese la suprafaţă pe parcurs, o durere "freatică" de dincolo de detaliile zilnice notate cu acribie în primele pagini.

O negură existenţială în aceste rânduri, străpunsă doar de unele irizări fulgerătoare; precum episodul în care Monica Lovinescu, de mult timp căzută la pat, cu două săptămâni înainte de a muri, auzind că familia infirmierului cambodgian care o îngrijea a fost ucisă de khmerii roşii, începe să mănânce grav, "cu simţ de răspundere parcă", un măr, reluându-şi vechiul reflex de a se întări pentru a porni la luptă în apărarea celor slabi. Precum scena cu autoarea pomenindu-se cântând Trenule, maşină mică, moment artistic ad-hoc evaluat de bolnavă cu calificativul "colosal"...

O carte indiscretă, după cum şi autoarea recunoaşte. Dar, straniu, nu o indiscreţie de paparazzo, nu o violare a intimităţii. În ciuda multitudinii detaliilor care de obicei se trec sub tăcere, din carte răzbate, dincolo de dovada "extraordinarei demnităţi şi discreţii în suferinţă", dincolo de durere şi parcă de o furie surdă din partea celei ce a scris-o, o mare dragoste. Dragoste cu care Doina Jela a condus-o pe Monica Lovinescu până aproape de marginea Styx-ului, dincolo de care începe, cu funerarii, lacrimi şi palavre îndoliate, istoria.

La 21 aprilie 2008, la doar o zi "după", Gabriel Liiceanu considera oportun să afirme în Cotidianul: "Românii preferă să-i uite pe cei care le-au dăruit ceva esenţial din viaţa lor, deoarece, dispărându-le simţul comunitar, aşa cum nu mai cred în jertfă, cred că e mai bine să nu datorezi nimic nimănui". Însă pe mai mult de 10 pagini din carte sunt culese reacţiile oamenilor de rând, scrise pe formurile ziarelor. Nici un semn de Alzheimer naţional printre ei. Oamenii "de jos" n-au uitat - fie că îi ascultau, cei mai în vârstă, vocea "ţigărisită" de la Europa Liberă, fie că au descoperit cu mirare, cei mai tineri, Diagonalele sau Apa Vavilonului. A uitat numai cine n-a iubit-o.

O carte cu vocaţie cinematografică, în care vedem cum Monica Lovinescu trece, de la starea de urgenţă perpetuă în care a trăit, la liniştea de dincolo... De aici poate resimţim tristeţe şi teamă pentru cenuşa celor doi, pentru povestea ce se destramă fără ca nimeni să nu mai încalece pe-o şa ca să înceapă altă poveste, teamă ca nu cumva viaţa Ieruncilor să nu fi fost "doar" un exemplu de "ortoetică", iar Styxul lor, doar Dâmboviţa absenţelor noastre.

Scrisă de Silviu Man

Categorie: | Autor: | Editura:



Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Florin spune:

    Monica Lovinescu, Gabriel Liiceanu, Doina Jela… ce pacat ca nu se vorbeste mai mult despre ei. Au facut multe lucruri pentru tara asta. Si inca mai fac… cei care sunt in viata.

    raspunde

  2. gabimirea spune:

    Stiu si eu Silviu! Poate asa incepe la noi la romani sa pretuim pe cineva. Abia dupa ce acesta moare. oricum insolite aceste nume de alint Monicut si Ierunca criticii noastre.

    raspunde

  3. FAN spune:

    Sunt prea bătrân şi ratat, dar îmi amintesc plăcerea extraordinară pe care o trăiam ascultând “Teze şi antiteze la Paris”. Din păcate, acum sunt supărat pe lume, deoarece atât de târziu am înţeles, că sunt mai numeroase instituţiile care vând speranţe, decât cele care produc firesc – strictul necesar vieţii. Exemple (de vânzători de speranţe) : PARTIDELE CARTEL DIN ROMÂNIA; SINDICATELE; BISERICILE; ŞCOLILE ÎN SPECIAL CEL SUPERIOARE; SPITALELE; FARMACIILE; POLIŢIA; ARMATA; TRIBUNALELE; INSTITUŢIILE STATULUI -ETC.Din păcate prea mulţi oameni au căpătat convingeri din cauza cărora fac rău altor oameni, uneori nevinovaţi. În cazul nostru mult blamatul popor român faţă în faţă cu oamenii de cultura şi speţa rasată şi rasistă a unui Patapievici, ca să dau un exempu. Pa !

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro