0Autor: Jodi Picoult
Rating:
Editura: Rao
Când o fetiţă de doi ani este diagnosticată cu o formă rară de leucemie, singura ei scăpare este un transplant cu celule stem de la un donator alogen, adică un donator perfect potrivit din punct de vedere genetic.
Părinţii apelează la ajutorul doctorilor pentru a selecta embrionul care se potriveşte perfect şi astfel se naşte Andromeda (Anna), sora venită pe lume din disperarea părinţilor de a-şi salva copilul aflat pe moarte.
Boala - miracolul fiecărei clipe
Familia Fitzgerald, după standardele convenţiilor sociale moderne, este o familie obişnuită şi fericită. Tatăl pompier şi mama casnică, doi copii - un baieţel şi o fetiţă.
Într-o seară, mama observă pe spatele fetiţei o vânătaie în formă de trifoi. Până a doua zi, vânătaia se extinde deasupra coastelor copilului. Este dusă de urgenţă la spital şi diagnosticată cu leucemie promielocită acută - LPA, o subgrupă rară a leucemiei meloide, cu o rată de supravieţuire de 20-30%.
Suferinţa copiilor răpuşi de diferite forme de cancer este un subiect atât de delicat încât lumea preferă să-l ignore decât să vorbească deschis despre el, ca şi cum pomenirea lui ar fi o incantaţie care aduce asupra ta nenorocirea. El stigmatizează şi îngrozeşte. Părintele unui copil bolnav se vede prins într-o capcană fără ieşire, într-un război unde nu există posibilitatea fluturării unui steag alb de predare şi unde fiecare zi este un nou miracol - un miracol conştientizat şi preţuit în întregime.
Prizonierul leucemiei
Şi pentru că este un război, el are pe lângă victime şi prizonieri. Iar prizonierul în acest caz este Anna, sora născută pentru a fi donatorul perfect al surorii bolnave de leucemie.
Dacă iniţial ea a fost concepută doar pentru a se putea recolta preţioasele celule stem din cordonul ombilical, o dată cu regresiile surorii sale, ea a ajuns să suporte intervenţii mai agresive precum donarea de sânge şi de măduvă. Dar când i se cere să doneze un rinichi pentru a-şi salva sora de la o moarte sigură, Anna - în vârstă de 13 ani - refuză şi îşi dă în judecată părinţii pentru emancipare medicală.
Ce este legal, etic şi moral?
Discuţia cea mai aprinsă declanşată de roman este legată de opţiunea naşterii unui copil - proiectat genetic - cu unicul scop de a-l salva pe altul.
Bineînţeles, primul gând este că nimeni nu poate ştii ce este în sufletul unor parinţi puşi în faţa unei asemenea opţiuni. Şi dacă totuşi naşterea copilului doar pentru folosirea cordonului ombilical este un fapt mai puţin grav, transformarea acestui copil într-un rezervor de sânge şi organe sănătoase ridică multe semne de întrebare în legătură cu cât de departe poate merge un părinte pentru a-şi salva copilul.
Şi atunci pot fi consideraţi părinţii suficient de obiectivi pentru a lua aceste decizii medicale? Le poate asigura cineva obiectivitatea?
Au dreptul părinţii să trateze un copil sănătos ca pe unul bolnav: să-l ţină mereu în spital (pentru a fi oricând la îndemână să doneze), să-l supună la diferite proceduri invazive şi să-l împiedice să aibă o dezvoltare normală?
Este sora obligată moral să doneze?
Se poate lua un rinichi unui copil de 13 ani sub ameninţarea că refuzul său îi va omorî sora?
Cine hotăreşte cine îşi doreşte mai mult să lupte: mama care nu vrea să-şi piardă fiica sau copilul bolnav de leucemie? A cui este până la urmă lupta cu viaţa?
Romanul lui Picoult ridică toate aceste întrebări dar nu oferă şi răspunsurile. Ele aparţin fiecărui om în parte, fiecărui caz. Picoult oferă un deznodământ, dar nu un răspuns. Intrebările rămân pentru noi, să ne gândim la ele, să le înţelegem.
Blestemul creative writing-ului
Atacând un astfel de subiect tabu în romanul său, Jodi Picoult se aventurează pe un teren alunecos şi periculos, un loc plin de capcane pentru o încercare literară. Este extrem de dificil să găseşti tonul potrivit când tratezi un astfel de subiect (mai ales pentru că Picoult a luptat şi ea, ca mamă, cu boala gravă a fiicei sale), să nu rămâi prea distant dar nici să nu pici în extrema unui ton patetic.
Din păcate însă, din punct de vedere stilistic, romanul este unul slab pentru că se află sub (cum îmi place mie să-l numesc) blestemul creative writing-ului.
Autoarea se mândreşte că a absolvit această specializare la Pricneton. Tristul adevăr este însă că nu a reuşit să se elibereze de coordonatele teoretice şi să-şi identifice propria voce. Scriitura ei este victima principiilor de bază ale creative writing-ului şi aplicarea lor excesivă o imping să comita cea mai mare greşeală dintre toate: utilizarea clişeelor.
Dincolo de acest aspect pur tehnic, vă recomand romanul cu căldură şi vă încurajez să-l citiţi. Este o lectură emoţionantă şi care atinge cele mai întunecate temeri ascunse în sufletul nostru. Viziunea prismatică ne ajută să cunoaştem gândurile fiecărui personaj şi să înţelegem cum adevărul are multe faţete, iar în astfel de cazuri nu există răspunsuri corecte ci doar obligaţia de a trăi.
Scrisă de Ana-Maria Petriţan
Autor: Jodi Picoult | Editura: RAO
Gabi spune:
21 August 2008 | 11:19 am
Nu am citit cartea, dar referitor la intrebarea aparuta as vrea sa imi spun parerea: o mama NU are voie sa isi sacrifice un copil de dragul celuilalt; si al doilea copil e tot sange din sangele ei, e tot o fiinta si are dreptul la viata!