bookblog.ro

O zi perfectă

Scris de • 20 September 2010 • in categoria

Titlu: O zi perfectă
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2007
Traducere:
Numar pagini: 513
ISBN: 978-973-46-0619-1

Filmări cu camera în mână

Roma - populată, aș spune bântuită, de membrii unei rase (con)damnate: o specie de oameni absolut obișnuiți, recognoscibili; portrete ce ne sunt familiare, fie că fac parte din clasele avute, fie că-s din cele „asuprite”, zise defavorizate. Oameni simpli. Damnați cu toții, supuși fatalității aceluiași blestem primordial: de a-și face repede uitată inocența primilor ani ai vieții, de-a deveni oportuniști, respingători, înrăiți. Maturi cu colții bine șlefuiți de „civilizație”. Năpădiți de răul intrinsec, pe care fiecare individ îl revarsă, socialmente, în lume, primindu-l apoi, în plină inimă, cu o putere de distrugere înzecită - dinspre lume înspre el.

Polițistul decăzut, divorțat cu scandal, trimis acum slugă (bodyguard) la un politician în amurg de carieră, care, la rându-i, este ilustrul tată al unui graffitian proscris, fugit de acasă, adept orb al revoluției permanente și amant discret, cast și timid al mamei sale vitrege – o femeie încă tânără, ce-și realizează sub ochii noștri ratarea, consfințindu-și-o cu încă o sarcină „dorită”. Și Emma, senzuala mamă quadragenară, care se aruncase cu voluptate în ademenirile false, dar irefuzabile ale celei de-a doua tinereți. Și copiii lor fără copilărie...

Roma – iată cel mai reușit personaj al acestui roman filmat cu camera în mână. Conceput scriitoricește cu o tehnică narativă care nu lasă loc tragerii suflului, pauzei, lenei, și care se anunță dintru început devoratoare cu timpul nostru liber: O zi perfectă, publicat în 2005 de Melania G. Mazzucco. Câte un îndelungat, zăbovitor, gâfâit gros plan arheologic pe măruntaiele (rămășițele) dramelor familiale sau individuale, urmat de priviri fugare, furișate cumva rugător către o Romă maternă, rotundă, cu cupolele ei ca niște sâni sterpi, Roma cea goală pe dinăuntru, cu porțile ei, desfăcute „ca niște picioare de femeie”; cetatea atât de feminină, al cărei simbol, ca al tuturor femeilor – susține Mazzucco – este golul: „neliniștitul gol roman care subminează totul”.

Metresa tăcută

Città di Roma, o femeie ușoară precum franțuzismul fricativ, labio-dental affaire; amantă înțelegătoare, care se știe face plăcută, înțelege, se dăruie, îți răspunde, te primește. Metresă care nu-și clamează nevoile, știind să le pretindă într-alt mod, mai subtil, etalându-și defectele, lipsurile, frumusețea nestatornică – sol fecund pentru atașamente obsesive. Frumusețea-etalon, originară, ce întrece orice altă frumusețe ulterioară.

Glorioasa Romă, înecată în mizerie. Urbea prin excelență. Trăiește în ritmuri alienante, agresându-și în continuu cetățenii, răpindu-le tihna. Murdărie, aglomerație, șomaj exhibiționist, turiști băgăcioși, grabă, timp puțin, ostilitate. Cerșetori. Mame care apucă să-și contemple copiii crescând numai în scurtul răgaz oferit de mijloacele de transport în comun, pe axa modernă casă-școală-muncă, în gălăgia și-n înghesuiala îmbâcsită din metrou. Trafic. Căsnicia-adulter a romanilor cu orașul.

Și, iarăși, acel close-up. Arhitectura geloziei, invadând trecutul, otrăvindu-l. Impulsul irezistibil al gelosului de-a afla totul, de-a cere cât mai multe amănunte, în încercarea sa îndoielnică de a înțelege și a accepta, de a se obișnui cu gândul, dar sfârșind prin a suferi și mai cumplit, descoperind că este gelos pe fantome și „concurat” de un trecut ireparabil.

Close-up pe gelozie

Interogatoriul repetat și rafinat până la perfecțiune al gelosului. Scufundarea lui aproape autoerotică în detaliile care-l rănesc definitiv. Foamea lui insațiabilă de a ști cât mai mult dintr-o istorie consumată, numai a ei, pe care el n-o mai poate modifica și, în plus, ale cărei consecințe sunt de neevitat, în prezent. Iată ingredientele indispensabile ale urii: - parteneră demult inițiată în tainele sexului, probabil sedusă; fosta iubită, viitoarea lui soție – „futută bine”, la 16 ani, de un teolog de 27 de ani, profesorul ei, așadar, un om superior lui, care ce era? - o masă de mușchi patetici; actuala soție (Emma), fosta iubită deci, supusă – în perioada ei liceală – unei adevărate „inițieri culturale”, realizată cu pedanterie de dl amant-teolog. Altfel, un om cult, teologul, inteligent, cu o barbă de Christos, care-i împrumuta și-i recomanda fetei cărți, îi ghida lecturile, îi viola, prin urmare, și mintea, după ce că-i explorase mai întâi precocele trup, înfruptându-se din inocența lui. Aspirația imposibilă a lui Antonio gelosul (polițistul-slugă) de-a lipi laolaltă, cu sânge, firimiturile purității rătăcite a iubitei lui neveste.

Pe urmă, violența conjugală. Neîncrederea; din nou întrebările, din nou interogatoriile, primele palme. Fanatismul conjugal, sufocarea. Vulgaritatea torturantă a întrebărilor, bănuielile murdare, supravegherea asiduă, acuzațiile neobosite, fără acoperire, de infidelitate. Primii pumni…

Sentimentul copleșirii. Prea multul.

Delictul de a iubi. De a-ți căuta scăparea individual, evadând din dependență (sau ceea ce odinioară fusese o relație romantică), din patologia amorului casnic.

O zi perfectă cât o viață de om. 24 de ore în tot atâtea capitole de roman. O fiică se maturizează forțat, o dragoste (prima) abia se înfiripă și, poate, moare. Un băiețel care vede lumea ca fiind formată din contururi suprapuse, o privește cruciș, cu ochii încălecați, aleargă și el, inconștient, către moarte. Un oraș de învinși, care se sinucid zilnic fără ca, neapărat, să moară. Totul este trecător în Roma lui Mazzucco, doar orașul rămâne etern, durabil.


    Categorie: | Autor: | Editura:



    Citeste cele 8 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. Nu ştiu cum, dar am impresia că recenzia depăşeşte cartea. În legătură cu primul paragraf: văd, din păcate!, pe mine cum nu trebuie să fii în Roma ca să te corupă viaţa urbană. Tot amestecul de orori întîlnit zilnic lasă urme.

      raspunde

    2. anca giura spune:

      Intensă recenzie, felicitări. Deşi ai pus rating***, dacă Roma e personajul principal, tot sunt interesată. Aş vrea să văd de seamănă cu Roma lui Piperno. Şi în ,,Roma-n”, Roma-oraşul nu moare, zici, rămâne etern? Interesant,… căci eu chiar mă tem pentru ruinele şi fântânile ei, mult prea traficate.

      raspunde

    3. Îmi place foarte mult recenzia, pare o construcție literară în sine, și știu că nu prea îți plac aceste comparații. Pentru un critic amator, nu ți-a tremurat deloc mâna atunci când ai filmat cu ochii minții o realitate deja ”plagiată” de Melania G. Mazzucco.

      Consider că un recenzent este ”egoist” dacă doar ne prezintă impresiile lui de lectură, fără a se strădui să recreeze cumva atmosfera din paginile cărții, deoarece este mai simplu să dai verdicte decât să construiești, iar apoi e greu de suportat faptul că ceea ce faci tu nu este decât o machetă a unei clădiri care își primește deja vizitatorii.

      Ai surprins magistral cele două coordonate ale romanului, din moment ce aveam impresia că mă pierd pe străzile aglomerate și ostile ale Romei, iar în ultima parte că încerc cu ochi mari, umezi, rugători, să parez atacurile de gelozie retroactiva, că îmi mușc buzele pentru a nu condamna cu urlete umilitoare de ființă păcătoasă tortura de tip inchizitorial. Delictul de identificare cu personajele, dar nu vreau neapărat să mă tratez.

      Mai rămâne să găsesc cartea la bibliotecă sau să mi-o împrumute cineva :).

      raspunde

    4. cristian.sirb spune:

      O cruzime mocnită domină întreg romanul – fir roșu! Ca un zid de susținere a construcției narative – cruzimea. O cruzime care nu e descoperită printr-o revelație de scriitoare. E bestialitatea de lângă noi, din noi. Trăim cu ea. O ambalăm social, pe cât e posibil, ca să o facem… fezabilă. Asta vrea să arate Mazzucco, și izbutește, în opinia mea.

      Mazzucco cea frustă. Mai slabă ca-n „Vita”, dar, altfel, forțoasă ca scriitoare, un fel de iron lady a literelor italiene, cum noi baș că n-avem actualmente.

      Pe final, doar, cade pradă unui „simbolism” cam grăbit – strada, mesajele ei și oamenii par a ajunge la un acord cam facil, „pe ultima sută”. Câteva pagini. Și poate că finalul e cam de Hollywood.

      Dar merită tot timpul. Forfecările ei repezi cuceresc pe dată. O literatură de astmatică, aș zice. Ca muzica lui Vivaldi.

      raspunde

    5. Zina spune:

      Frumoasa recenzie ! A trezit in mine sentimentul ca trebuie acum, imediat sa caut cartea, s-o gasesc, sa o citesc…Felicitari !

      raspunde

    6. cristian.sirb spune:

      Multumesc. Asa sper sa fie mereu: imediat, la lectura. :)

      raspunde

    Lasa un comentariu Click here to cancel reply.

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro