Titlu: Oraşele invizibile
Autor: Italo Calvino
Rating:
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Oana Boșca-Mălin
Numar pagini: 150
ISBN: 9789737243379

Marco Polo descrie un pod, piatră cu piatră.
Dar care e piatra care susţine podul? întreabă Kubilai Han.
Podul nu e susţinut de o piatră anume, răspunde Marco, ci de linia arcului alcătuit de ele.
Kubilai Han rămâne tăcut, îngândurat. Apoi adaugă:
De ce-mi vorbeşti despre pietre? Numai arcul mă interesează.
Polo răspunde:
- Fără pietre nu există arc.

Italo Calvino a facut un exerciţiu de imaginaţie când a scris Oraşele invizibile. Citind, mi l-am imaginat în viata lui de zi cu zi, observând diverse amănunte ale traiului cotidian, amplificându-le şi transformându-le în oraşele despre care Marco Polo îi povesteşte lui Kubilai Han.

De ce am avut această impresie? Pentru că tot ceea ce Marco descrie în privinţa oraşelor poate fi interpretat în mai multe feluri. Acele oraşe pot reflecta caracterele unor oameni, momente din istorie, probleme morale sau sociale, treburi gospodăreşti, credinţe religioase sau pur şi simplu un amestec de oraşe reale care, odată trimise în cutia cu amintiri a minţii noastre, primesc o formă mai frumoasă datorită nostalgiei.

Dintre toate oraşele descrise şi care m-au făcut să mă gândesc la un milion de lucruri odată, câteva mi-au plăcut mai mult decât celelalte. Mi-a plăcut Bauci pentru că în mintea mea se identifica cu oamenii care îşi trăiesc viaţa cu lehamite, ca simpli privitori, din credinţa că nu are rost să încerce să se opună unui destin potrivnic dinainte scris. Cu oamenii care iau viaţa aşa cum e ea fără să intervină în vreun fel şi la cei care cred într-atât în planul divin gândit cu mii de ani în urmă, încât se tem să facă orice pentru ca nu cumva să i se opună acestuia. “Trei ipoteze se fac pe seama locuitorilor din Bauci: că urăsc Pământul; că-l respecta înr-atât, încât evită orice contact; că-l iubesc aşa cum era el înaintea existenţei lor şi nu se mai satura să-l cerceteze, cu ocheanele şi telescoapele aţintite în jos, frunză după frunză, piatră după piatră, furnică după furnică, părând să-şi contemple fascinaţi propria absenţă.”

Mi-a plăcut Adelma pentru că se întâmplă deseori să vezi o persoană pe care, doar pentru o clipă, să ai impresia că o recunoşti, şi trăieşti momente pe care ai impresia că le-ai mai trăit. “Dacă Adelma e un oraş pe care-l văd în vis, unde nu întâlneşti decât morţi, visul ăsta mă sperie. Dacă Adelma e un oraş adevărat, locuit de vii, atunci va fi suficient să-i ţintuiesc mai departe cu privirea, pentru ca asemănârile să se evapoare şi să apară chipuri stranii, care să mă tulbure. Şi într-un caz şi în celalalt, e mai bine să nu insist să-i privesc.”

“Nici Alagura despre care se vorbeşte, nici Alagura care se vede probabil că nu s-au schimbat prea mult de-atunci, dar ceea ce era excentric a devenit acum obişnuit, e straniu ceea ce înainte trecea drept normă, iar virtuţile şi defectele şi-au pierdut desăvârşirea sau ruşinea printr-un ansamblu de virtuţi şi defecte altfel împărţite” Această descriere a Alagurei m-a făcut să mă gândesc la oamenii care, odată cu înaintarea în vârstă, cred tot mai mult că ceea ce a fost în trecut a fost mai corect, mai curat, mai bun, mai pur, că respectul era respect şi onoarea onoare, în timp ce “în ziua de astăzi” totul se duce de râpă. În realitate, însă, lucrurile nu se schimbă foarte mult odată cu trecerea timpului. Exista, au existat şi vor exista fel şi fel de oameni şi de comportamente, iar noi suntem cei care alegem ceea ce dorim să vedem în lumea în care trăim: partea plină sau partea goală a paharului.

Eudosia mi-a adus în minte dorinţa oamenilor de a-şi afla viitorul şi a-şi înţelege menirea căutând răspuns în astrologie sau la ghicitoare. “Fiecare locuitor din Eudosia compară cu ordinea nestrămutată a covorului o imagine a sa despre oraş, o nelinişte a sa, şi oricine poate afla, ascuns printre arabescuri, un răspuns, povestea vieţii sale, răsturnările destinului”

Totuşi, dintre toate, cel mai mult mi-a plăcut Ipazia pentru că, deşi pare un oraş al paradoxurilor în care ceea ce e bun şi frumos apare în formele cele mai neatrăgătoare, oglindeşte cel mai bine lumea în care trăim. Cel puţin aşa mi s-a părut mie. Că ceea ce e frumos nu e neapărat şi bun, ceea ce pare a fi un lucru este de fapt cu totul altceva, iar înşelătoria şi superficialitatea merg mână în mână.

Oraşele invizibile este unul din acele romane caleidoscop – eu aşa le numesc – care pot fi privite din mai multe unghiuri pentru a înţelege de fiecare dată altceva în ele. De aceea mi-aş dori să pot sta de vorbă cu toţi cei care vor citi această carte pentru a vedea ce-a văzut fiecare în ea, ce-a inţeles fiecare din poveştile ei.

Cartea face parte din noua colecţie a Editurii Allfa: Strada Ficţiunii. Titluri din aceeaşi colecţie:
Orasele invizibile, de Italo Calvino
Ma sinucid alta data, de Kerstin Gier
Dezghetul, de A.D. Miller
Sus, in aer, de Walter Kirn
Menajeria lui Jamrach, de Carole Birch
Cabalistul din Praga, de Marek Halter
Magazinul de sinucideri, de Jean Teulé
Fetele din Shanghai, de Lisa See
Ce-as fi eu fara tine? , de Guillaume Musso
Britannia Road 22 , de Amanda Hodgkinson
Portretul unui barbat imatur, de Luis Landero
Nepovestitele trairi ale templierilor romani, de Adrian Voicu

• Plusuri

  stilul fermecător al poveştii care îl introduce pe cititor într-un spaţiu atemporal

• Recomandari

  celor pentru care fantezia este la fel de necesară ca aerul.