Titlu: Fetița care se juca de-a Dumnezeu
Autor: Dan Lungu
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 360
ISBN: 978-973-46-4542-8

Nu știu dacă există vreun alt fenomen social despre care să poți spune cu certitudine că este cunoscut direct sau indirect de către toți locuitorii unei țări, indiferent de condiția lor, de studii, vârstă sau mediul din care provin. Emigrația a devenit un factor atât de influent al societății noastre încât mi-e greu să cred că mai există vreun român care să nu aibă un membru al familiei, un prieten sau cel puțin o cunoștință mai îndepărtată care să nu fi părăsit România în căutarea a ceva mai bun.

Romanul lui Dan Lungu surprinde nu printr-o poveste nouă, uimitoare și necunoscută, ci tocmai prin fidelitatea cu care pictează tabloul atât de cunoscut al emigrației. Pentru că, deși diferite și unice de la caz la caz, de la familie la familie, toate imaginile acestui fenomen au totuși niște puncte comune: copii crescuți de bunici sau de un singur părinte, pachetele cu dulciuri și haine „de firmă” ce încearcă să compenseze lipsa fizică a unui membru al familiei, telefoanele săptămânale, etajul în construcție, amânările, planurile în continuă expansiune, iluzia normalității.

Autorul și-a plasat povestea în perioada de după Revoluție, când emigrația era abia la început și când a avut cel mai mare impact. Atât pentru cei care plecau într-o Europă cu tot felul de stereotipuri despre România cât și pentru cei rămași acasă. De atunci, generațiile au avut timp să se obișnuiască de-a lungul anilor cu acest fenomen într-atât încât a devenit ceva banal. Însă în primii ani în care românii au început să umple străzile Romei și ale Madridului, mii de copii s-au trezit în niște povești incomplete și dureroase, din care lipseau personajele cele mai importante și în care erau nevoiți să facă față nu doar acestei lipse ci și răutăților și ideilor preconcepute venite din partea colegilor ai căror părinți rămăși acasă considerau emigrația drept ceva josnic și umilitor.

Povestea este transmisă prin ochii a două personaje: Letiția, mama care pleacă la muncă în Italia și Rădița, fiica rămasă acasă în grija bunicilor. Bănuiesc că din punctul de vedere al unui străin, povestea ar fi tulburătoare. Însă pentru publicul român, tocmai amploarea emigrației diluează într-o oarecare măsură impactul cărții. Fiecare dintre noi fie am experimentat direct o parte dintre emoțiile descrise în volumul de față, fie am avut vreun prieten care se plângea de dorul mamei, fie am văzut zeci de reportaje despre familiile destrămate astfel. Cert este că Fetița care se juca de-a Dumnezeu va impresiona mai degrabă prin acuratețea cu care descrie România post-decembristă decât prin mesajul pe care îl cunoaștem mult prea bine din realitate.

Totodată, alegerea acestor două personaje oferă ocazia autorului de a ilustra ambele fețe ale poveștii, de a ne arăta ce înseamnă acest fenomen atât pentru cei rămași acasă cât și pentru cei care au plecat, sperând să le asigure celor dragi un viitor mai bun. Înțelegem și modul în care distanța și dorul de casă crează în țările gazdă comunitățile destul de strânse formate din români care în mod normal nu s-ar fi asociat cu niciun chip între ei, descoperim și felul în care treptat, planurile inițiale ajung să se modifice atât pentru cei rămași acasă cât și pentru cei plecați. Romanul explică anumite comportamente aparent ilogice, înțelegi de ce unii oameni se leagă de niște speranțe și vise fără substanță, de ce se investesc sentimente și bani în niște proiecte absurde, de ce unii trăiesc într-o realitate paralelă sau refuză să vadă ceea ce este evident pentru toți cei din jur. Personal, am fost mai impresionată de povestea blândului vecin Miron decât de cea a Rădiței și, în general, exact firele secundare ale cărții, observațiile discrete sau tăioase despre alte familii aflate în aceeași ipostază mi s-au părut cele mai pregnante, cele care te marchează și oferă mai multă profunzime lecturii.

Trebuie să recunosc că nu mă așteptam la vreo răsturnare de situație, la vreun moment șocant, ci doar la o poveste realistă, înduioșătoare și îmbibată în tristețe și speranță deopotrivă. Finalul m-a șocat așadar, cu atât mai mult cu cât nu mă gândeam că va urma un astfel de twist. Au existat într-adevăr pe parcurs câteva întrebări la care nu am primit răspuns, însă nu le acordasem o importanță foarte mare și nu mi-aș fi imaginat că răspunsul lor ar putea fi unul ca acela oferit în ultimele pagini.

Citește interviul cu Dan Lungu despre romanul „Fetița care se juca de-a Dumnezeu.”

• Plusuri

  Atenția pentru detalii și modul surprinzător de realist în care sunt expuse diverse aspecte ale acestui fenomen ce a devenit definitoriu pentru România în ultimele două decenii. Există nenumărate fragmente ce par rupte din viață, paragrafe care par culese din realitate, episoade despre care ai putea băga mână în foc că sunt adevărate și nu doar rodul imaginației autorului.

• Minusuri

  Minusuri:
  Capitolele ce prezintă punctul de vedere al Rădiței sună exact ca și cum un adult ar încerca să scrie din perspectiva unui copil :).

• Recomandari

  Tuturor. Romanul tratează exemplar un subiect cu care fiecare dintre noi a ajuns la un moment dat în contact.