Titlu: Paddy Clarke ha,ha,ha
Autor: Roddy Doyle
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2007
Traducere: Ionuţ Chiva
Numar pagini: 391
ISBN: 978-973-46-0614-6

Într-o fascinaţie absurdă de lumină şi întuneric, recunosc. E o lectură ce-ar putea curge liniştit şi pe beznă. Sau într-o altă ordine de idei, se poate şi printre gene, cu ochii semi-deschişi, sau semi-închişi depinzând de cum priveşti ideea. Şi asta desigur datorită unei fluenţe remarcabile a stilului. E o curgere lizibilă şi totuşi surprinzătoare. Nu te poţi pierde în monologuri absurde, în descrieri detaliate infinitezimal, în acţiuni covârşitoare sau dueluri expansive şi expansioniste căci nu sunt prezente, dar nici nu poţi remarca o dinamică neîndoielnică. Un text sinusoidal de o fineţe remarcabilă a situaţiei şi a apogeului acesteia. Totul este filtrat de un protagonist cu un limbaj demn de obişnuit, de conformism, de ordinar. Şi cu toate acestea, dă senzaţia unui text înscris într-un curent al minimalismului literar (existent sau inexistent) doar prin intenţia de a construi atmosfera prin replici tăioase, slab descriptive dar precise şi printr-o imaginaţie simplistă colorată de un formă de exprimare clară, pur subiectivă , cu tendinţă „de cartier” sau „de baltă” (referire autohtonă). Prin această caracteristică infantilă a limbajului se creează prezumpţia de credibilitate a textului, un discurs categoric a unui protagonist de 10 ani, fără o viziune omniscientă, înzestrat doar cu aria sa vizuală ce lasă senzaţia până în ultimele pagini că va avea aceeaşi vârstă o eternitate.

Datorită acestui puerilism întreaga lectură capătă o aerisire textuală, o accentuare concentrică şi imperceptibilă a firului epic, căci în lipsa unei acţiuni coerente, a unor evenimente sortate cronologic, a unei incapacităţi de a relata închegat, coeziv, se deosebeşte o construcţie caracterială în care prezenţa autorului devine infimă, dar de recunoscut tocmai în deciziile protagonistului luate în momentele cheie ale dezvoltării. Totodată propoziţiile lui Paddy denotă spiritul aventurier al acestuia, incertitudinea vârstei, nesiguranţa sentimentelor, tendinţa acestuia de a-şi ascunde trăirile dintr-un reflex interior, credinţa în lucrurile mărunte ale vieţii (precum biscuiţii rupţi) sau în himerele copilăriei (precum faptul că prietenia la 10 ani creează iluzia imortalităţii).

Scena centrală este reprezentată de jocul de fotbal din stradă cu o minge spartă între „Irlanda de Nord” şi „Scoţia” unde fiecare dintre protagoniştii meciului îşi demonstrează capacităţi nemaiîntâlnite pe parcursul lecturii, precum Aidan care devine comic în rolul de comentator. Dintre alte jocuri care stârnesc curiozitatea verbală a lui Paddy se remarcă cel în care fiecare dintre participanţi trebuie să fie strigat cu un cuvânt obscen. Astfel unul dintre cele mai magice incantaţii a cuvântului „FUT”, „…cel mai mişto cuvânt. Şi cel mai periculos.” se întâmplă în sala de clasă: „Fut se auzea mereu prea tare, prea târziu ca să-l mai opreşti din a exploda în aer, deasupra ta, şi apoi îţi cădea încet pe cap. Era o linişte desăvârşită, nimic altceva decât Fut plutind încet, în jos. Pentru câteva secunde erai ca şi mort, aşteptând ca Henno să-şi ridice ochii şi să vadă cum îţi aterizează Fut pe cap.”

Această descoperire a cuvintelor obscene denotă o nuanţă de maturizare urmată de un simţ nou al responsabilităţii, Paddy devenind cel mai bun din clasa la ortografie, motivul avându-şi rădăcinile în crezul lui Paddy că prin bună purtare şi conştiinciozitate părinţii acestuia vor renunţa la certuri. Tocmai această înteţire a violenţei casnice îl determină pe Paddy să se îndepărteze de prietenii lui de odinioară, să înceapă o admiraţie profundă pentru singuraticul şi neconformistul Charles Levy, totul culminând cu bătaia cu Kevin din care se trezeşte învingător, dar pe cont propriu: „Aveam pete de sânge pe pantaloni, de la Kevin. Eram singur, de capu` meu”.

Maturizarea treptată devine brusc evidentă în momentul în care tatăl lui Paddy îşi părăseşte familia cu o acalmie ieşită din comun. Şi totuşi Paddy citeşte printre rânduri prevestind un viitor în care lui îi vor reveni responsabilităţile :

„Ştiam ce-o să fie: mâine sau poimâine maică-mea o să mă cheme să-mi zică ceva şi când o să rămânem noi doi o să zică:

- Patrick, acum tu eşti bărbatu-n casă.

Aşa se întâmplă mereu.”

Ca un deznodământ rezonabil al maturizării, Paddy ignoră băieţii când aceştia încearcă să-şi bată joc de el : „Paddy Clarke…/ Paddy Clarke… /N-are tată./ Ha ha ha. Nu stăteam să-i ascult. Erau doar nişte puşti. şi refuză strângerea de mână a tatălui său la întoarcere.

Aş vrea să închei prin a însuma totul în puţin. O carte cât un Big Bang microscopic.

Scris de Cosmin Popa