Titlu: Povestea unei vieți
Autor: Aharon Appelfeld
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Any Shilon
Numar pagini: 253
ISBN: 978-973-46-1112-6

(în limba engleză)

Escaladează muntele doar cât să te lămureşti că e un munte. Niciodată până-n vârf. Cam aşa povăţuieşte un proverb antic, probabil chinezesc, căci chinezii au zicale la îndemână pentru toate situaţiile. Aharon Appelfeld se caţără, târâş, cu fiecare carte pe care o concepe, până pe buza rănilor sale sufleteşti, le pipăie marginile dureroase, dar ne dăm negreşit seama ce spaimă îl cuprinde mereu când e să privească înăuntrul lor. Și ce greu îi cade să-şi amintească ceea ce ţine prea limpede minte! Povestea unei vieţi e o plagă deschisă. Se parcurge cu ochii sufletului acoperiţi (a oroare) cu palma, urmărind rândurile printre degete.

De douăzeci de... cărţi - se destăinuie autorul - îşi tot propune să regăsească dumnezeirea copilăriei sale lipsite de umbre, dar şi să împărtăşească întocmai atrocităţile prin care a trebuit să treacă în timpul prigoanei naziste - copil fiind, evreu fiind: evadarea din lagăr, "marşul forţat" prin noroaie şi prin păduri neştiute, dar mai puţin neprietenoase decât oamenii la porţile cărora a bătut pentru o bucată de pâine şi adăpost; hăituit de "eroicii" soldaţi antisemiţi ai mareşalului Antonescu, slugi docile, cu exces de zel criminal, ale măcelarilor de elită germani. Dar: "Am scris deja mai mult de douăzeci de cărţi despre acei ani, însă uneori mi se pare că încă nici nu am început să-i descriu, că memoria plină, detaliată, e încă ascunsă înăuntrul meu, iar când va ţâşni din adăpostul ei, va curge în valuri zile la rând."

Aharon Appelfeld (77) a edificat "autobiografia" de faţă, Povestea unei vieţi, în 1999, cu aceeaşi simplitate înfiorătoare, acelaşi "scris reţinut", comprimat, fragmentar, ironizat de criticii săi (în vremea când în literatura israeliană predomina amploarea, întinderea, "larg însemna epic"), pe care le-aţi întâlnit şi-n romanul Badenheim 1939. "Marşul" său prin stepele memoriei nu a cunoscut încă răgazul sau împlinirea, (pentru că) nici descrierea fidelă, completă, pe care autorul o pândeşte de când s-a abandonat Literelor.

Estetica emoţiei

Ar fi indecent să afirmăm despre lucrările lui A. Appelfeld că sunt savuroase sau să folosim alt epitet frivol, de mari pasionaţi de beletristică... Nu mi-ar părea, însă, deplasat să susţin că acest evreu din Cernăuţi e un desăvârşit estetician al emoţiei! Sigur, nu e cazul nici să-l citim pe scriitorul israelian în poziţie de drepţi, în picioare, cu o morgă ipocrită pe chip. Deşi, poate că noi - dacă aş chibzui mai bine, în "calitate" de urmaşi ai "vitejilor" ostaşi care trăgeau ca la bâlci în convoaiele de deportaţi, s-ar cuveni să citim mărturiile acestea în genunchi. Adică pe Appelfeld, alături de G. Konrad, I. Kertesz, Primo Levi, chiar şi pe B. Schulz - copiii Holocaustului. În genunchi!

Cartea este structurată pe mici capitole, 30 la număr, redactate în goana amintirilor: 30 de mici izbânzi în continuul proces de negociere cu imensa traumă. Memoria, "fluidă şi schimbătoare", e lăsată să-şi facă hatârul, să se împrietenească cu neputincioasele cuvinte pentru a le impregna până-n miez. Dă năvală, tumultoasă, apoi se retrage; cuvintele aleargă în urma ei, promiţându-i că, dacă se va întoarce, îi vor sluji şi mai fidel. Portrete, scene - de multe ori statice -, imagini estompate, ca de vechi album de familie, filme frânte, din care, prin diverse trucaje ale minţii, au dispărut unii protagonişti: de pildă, moartea concretă a mamei lipseşte, e evocată metonimic printr-un ultim, scurt şi de neşters ţipăt... Dincolo de frazele zgârcite curge un "limbaj" ce datează de dinaintea vorbirii. Un limbaj al simţurilor, care poartă, abia el, informaţia corectă. "Neîncrederea în cuvinte am căpătat-o în acei ani. Un flux verbal curgător îmi trezeşte suspiciuni. Prefer bâlbâiala, fiindcă în ea aud conflictul şi neliniştea, efortul de purificare a cuvintelor, dorinţa de a dărui ceva din propriul eu."

Un copil întrerupt, un copil al războiului refugiat în contemplare ("bucurie a interiorizării") din calea realităţii; un adult care nu a reuşit să-şi împace (să-şi unifice) vârstele ce i-au supravieţuit, neînţelese, în adâncuri; străin în ţara semenilor săi, străin în limba de împrumut, cu toate că e "limba lui Dumnezeu", cu toate că e limba consângenilor, un grai pe care şi-a impus să-l înveţe, în chinuri groaznice (tocmai pentru că nu era limba mamei!). Tot ce s-a petrecut cu el şi în el s-a păstrat, în ciuda maturizării. Pierderea casei, a limbii, părăsirea oraşului său drag, "suspiciunea, teama, deficienţele de vorbire, înstrăinarea" - simţăminte din care i s-a născut literatura, ficţiunea sub care camuflează ceea ce a rămas de nerostit.

"Cartea aceasta nu este o finalizare, ci o încercare, o încercare disperată, dacă vreţi, de a lega diferitele componente ale vieţii mele de rădăcina din care au început să crească." Lectura în limba română e favorizată de o traducere fără poticneli, graţie eforturilor lui Any Shilon.