Rating:

Mai jos aveți un capitol din romanul „Atins de Întuneric” al colegului nostru Răzvan. Ne-am gândit că romanul se potrivește mănușă cu Hlloween-ul și de aceea vă oferim un fragment din el spre lectură, ca să intrați în atmosfera potrivită :).

Mai multe detalii despre carte aici: Preview Atins de Întuneric.

~ 1

Durerea incredibilă de cap care mi-a urat „bună dimineața!” încă persista în timp ce mă chinuiam să-mi găsesc caietele pentru noua zi de școală. Nici faptul că vedeam totul ca printr-o lentilă aburită nu mă ajuta.

În camera mea era o dezordine de nedescris. Haine mototolite în ultimul hal zăceau într-o grămadă ce începea să miroasă urât dintr-un colț mai obscur al încăperii, pe birou erau numai pungi goale de chipsuri, pahare de unică folosință care încă mai purtau amintirile coloranților amestecați cu apă ce le-au umplut în ultimele seri și firimituri uscate de pâine ce se întindeau până la tastatura prăfuită a vechiului calculator.

Aerul îmbâcsit trebuia să dispară, așa că am deschis geamul cu o mișcare leneșă a brațului încă adormit.

De undeva de sub maldărul de pungi am auzit sunetul ascuțit pe care-l făcea telefonul când era încărcat. Mi-a luat ceva timp să-l găsesc și m-am gândit cât de bine era că aparatul de culoarea cimentului nu era viu. Altfel, cu siguranță s-ar fi sufocat.

Ecranul s-a aprins când am deconectat încărcătorul, iar înștiințarea că aveam zece apeluri nepreluate m-a întâmpinat. Chiar dacă eram curios să văd cine m-a sunat, faptul că mă apropiam periculos de tare de ora două, când începeam școala, m-a făcut să apăs butonul de ignorare.

Nici nu am văzut hainele pe care le-am scos din dulap decât atunci când eram deja îmbrăcat și gata de plecare. Blugii albăstrui norocoși, cu o pată în zona genunchiului stâng și o bluză neagră cu imprimeu viu colorat se asortau de minune cu ochii mei căprui, părul ciufulit de culoarea cafelei și nelipsita barbă de o zi.

Am lăsat geamul rabatat, chiar dacă eram în februarie și riscam să dau peste Polul Nord diseară, și am încuiat ușa metalică a micului apartament în care locuiam.

Ceea ce ar fi trebuit să fie un banal click! s-a dovedit a fi un sunet atât de puternic încât putea rivaliza fără nicio problemă cu bubuitul celei mai puternice explozii. Timpanele încă îmi țiuiau când am ajuns la parter, lăsând în urmă sutele de scări care duceau la etajul șase.

Micul parc din fața blocului era dovada vie a prezenței iernii. Crengile puținilor pomi erau încărcate de promoroacă albă ce sclipea precum diamantele sub razele blânde ale soarelui. Câteva bălți micuțe erau încă înghețate, ca niște oglinzi crăpate. Iarnă în toată regula.

Dar un lucru nu era la locul lui.

Când respiram lăsam în urmă o dâră de aer cald ca fumul de țigară, perfect normal. Termometrul de la geamul unei tanti de la parter indica -13 grade, destul de frig. Atunci, eu de ce nu simțeam înțepătura dureroasă a gerului? Ieri de exemplu… Ce s-a întâmplat ieri?

A fost marți, asta o știu sigur. Am avut ore până pe la șapte ca de obicei. Fizică nu am făcut pentru că domnul Naghi a lipsit. Iar apoi m-am dus acasă și aici mi se întrerupe filmul.

Ziua de ieri a fost prezentă în mintea mea pe tot drumul până la stația de autobuz. Aveam tot felul de idei, unele mai tâmpite, altele mai plauzibile. Toate aveau însă ceva în comun: le-am uitat în clipa în care am văzut că mai aveam de așteptat un sfert de oră după autobuz.

Singurele activități care-mi făceau cu ochiul erau să-mi cumpăr un bilet de la chioșcul de ziare din apropiere, să ascult niște muzică la telefon și să mă plimb de nebun prin împrejurimi până treceau minutele.

Vânzătoarea de la chioșcul de ziare, o femeie în vârstă cu nasul de trei ori mai lung decât al celorlalți oameni, m-a întrebat dacă nu vreau ediția de azi a ziarului local, Glasul poporului.

- Nu, mulțumesc, i-am zis eu. Doar biletul.

Sunt sigur că a vrut să-mi zâmbească, dar nu i-a ieșit decât o grimasă de coșmar.

Cerul se întuneca în timp ce săream peste melodiile de care m-am săturat. Mai întâi au fost câțiva nori cenușii spălăciți, apoi soarele a fost acoperit de alții, mai furioși și mult mai înspăimântători. A început să bată vântul, adunând gunoaiele de pe stradă în mici grupuri care erau purtate de rafalele puternice peste tot.

M-am întors în stația veche de autobuz și m-am așezat pe banca plină de mâzgălituri. Gândul mi-a zburat din nou la ziua de ieri și, cu ușurare, mi-am zis că Andrei trebuia să știe ceva. Am scos telefonul din buzunarul paltonului și m-am uitat la apeluri. Toate cele zece proveneau de la același număr care mi se părea straniu de familiar.

Mieunatul unei pisici gri care s-a așezat la picioarele mele m-a avertizat că mijlocul de transport în comun pe care îl așteptam a ajuns. Am urcat în autobuzul ticsit, ca de fiecare dată, de bătrâni. M-am uitat în spate spre salvatorul meu felin și m-am trezit că privesc stația pustie. Pisicile chiar sunt ciudate!

Căștile negre îmi atârnau din buzunar, împrăștiind melodia ritmată la care am rămas în tot autobuzul. Pensionarii în schimb nu păreau să fie deranjați de acest lucru, își vedeau liniștiți de poveștile lor interminabile despre cât de bine o ducea lumea înainte de Revoluție.

Aveam de mers cinci stații până la școală. Par puține, dar distanța dintre fiecare e de aproape un kilometru. Și, mulțumită programului tâmpit al autobuzelor, puteam să-mi iau adio de la prima oră. Nu că ar fi fost o problemă. Chirilă, profesoara de română, s-a plictisit de materia pe care o predă doar de câțiva ani (sau poate s-a plictisit de clasa noastră, numai ea știe) și abia dacă reușește să nu adoarmă la ore. Deci am scăpat de o absență.

La prima stație au coborât câțiva oameni și am avut norocul să prind un loc liber. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să opresc muzica pe care, aparent, numai eu o auzeam. Apoi m-am holbat la orașul aflat sub domnia necruțătoare a iernii.

Maicob era un oraș frumos, plin de viață. Avea zeci de baruri și cafenele, un cinematograf aproape modern, un singur liceu și o universitate. Sigur, nu se compara cu Sibiul, care se afla la vreo cincizeci de kilometri și oferea mult mai multe, dar era perfect în felul lui.

Un fulg de zăpadă s-a lovit brutal de geam. Înainte să se topească am văzut contururile simetrice, mult prea perfecte pentru a nu fi opera unei rase superioare. După el a urmat încă unul și încă unul până când totul afară era alb. Posibil ultima ninsoare din această iarnă.

Autobuzul s-a oprit în fața liceului exact când fulgii cădeau mai des și deveneau tot mai mari. Scările de marmură de la intrare erau niște capcane perfecte pe o vreme ca aceasta. Am simțit și eu pe pielea mea cum e să cazi din neatenție, acum trei ani când încă nu eram obișnuit cu școala dat fiind că eram boboc.

Pășeam cu grijă pe scări, ghetele cu talpă plată nefiindu-mi de prea mare ajutor. La capătul scărilor, chiar în fața ușii mari din lemn masiv cu modele deosebite cioplite în el, se afla pisica gri de mai devreme. Mă privea insistent. Ceva din străfundul ochilor ei mari ca niște mingi de ping-pong părea aproape uman.

- Hei, am zis către animalul ud.

Pisica a zbughit-o pe lângă mine, dispărând în ninsoare.

Liceul Sf. Astion se afla în cea mai impunătoare clădire pe o rază de câțiva kilometri. Avea cinci etaje și, chiar dacă a fost restaurată de puțin timp, avea aerul deosebit al unei clădiri vechi cu o istorie aparte. Deasupra ușii era sculptat un animal neobișnuit, unii ziceau că e câine, alții că e lup. Avea un trup lung ce se încolăcea în jurul a doi oameni, picioare cu gheare ca niște brice și un bot triunghiular. Ochii animalului aveau câte o stea în loc de pupilă.

Am intrat în clădire, scuturându-mi paltonul de zăpadă. Portarul era prezent la datorie și, ca de obicei, rezolva integrame.

- Bună ziua, i-am spus ca pe o scuză pentru urmele pe care le lăsam în urma mea.

Sala mea de clasă era la cel de-al treilea etaj, așa că am urcat scările curate până acolo. Clopoțelul a sunat imediat ce am ajuns la etaj și am hotărât că ar fi mai bine să aștept până când Chirilă avea să plece din clasă și abia apoi să intru.

Și am așteptat. Clopoțelul a sunat din nou, abia atunci deschizându-se ușa clasei mele. Am încercat să mă ascund după colț, dar profesoara m-a văzut.

- Popa! a strigat ea.

M-am văzut nevoit să o înfrunt. Amadeea Chirilă și-a început cariera de profesor fix în anul în care am început eu liceul. Era tânără și, chiar dacă se îmbrăca în stilul anilor ’80, se dădea cu prea mult ruj strident și purta ochelari cu dioptrii exagerate, îmi era oarecum simpatică. Azi avea părul roșu prins într-un coc elegant.

- Sper că nu te întorci la vechile obiceiuri, mi-a spus ea. Ochii ei blânzi contrastau puternic cu severitatea din tonul vocii.

Mi s-a pus un nod în gât când mi-am amintit de perioada proastă prin care am trecut când eram pe a zecea.

- Nu, doamna profesoară. Am dormit ceva mai mult decât trebuia.

Chirilă a zâmbit.

- Ai scăpat de data asta, a zis. Doar pentru că ești printre singurii care nu mi-au făcut probleme semestrul ăsta. Miron ar trebui să ia lecții de la tine!

Sângele îmi urca în obraji. Nu se întâmpla prea des să fiu lăudat de un profesor.

- Asta dacă ar da mai des pe la școală, i-am spus profesoarei.

- Bine punctat!

A trecut pe lângă mine. În aer am simțit mireasma ușoară a liliacului proaspăt înflorit.

- Popa?

- Da.

- Sper că nu se va mai repeta.

- O să încerc. Promit.

Chirilă a coborât scările spre cancelarie, iar eu mi-am îndreptat pașii spre sala din capătul holului. Am tras cu urechea. Înăuntru se discuta despre ceva cu mult interes. Din spatele ușii albe nu puteam auzi mare lucru, așa că am apăsat pe mânerul neted și am intrat în clasă.

Toți colegii mei au amuțit când m-au văzut.