Titlu: Testamentul de ciocolată
Autor: Marian Coman
Rating:
Anul aparitiei: 2013
Numar pagini: 206
ISBN: 978-148-392-947-7

„Cala stătea în fața țiganului aceluia și-i spunea Dumnezeu-știe ce, că mustăciosul mai avea un pic și se topea la picioarele ei. Era tot numai zâmbete și broboane de transpirație. I se topeau și peștii spânzurați pe frânghii, i se topeau picioarele și pălăria neagră, cu boruri largi. Se topea asfaltul sub el, i se topea gura și-i apăreau sclipiri de salivă în marginea buzelor crăpate.”

La fel ca într-o rapsodie, poveștile din Testamentul de ciocolată sunt total diferite ca subiect însă, într-un fel revelat abia la sfârșit, acestea se vor dovedi corelate, sau mai bine spus dependente una de alta. Curgerea lor este fluentă, deși ele par disparate, exact ca într-o operă ce poartă această titulatură pretențioasă. M-a făcut să mă gândesc și la un recviem din același motiv, doar că în plus, acesta, la fel ca și pavana, este compus pentru cei trecuți în neființă, cărora Marian Coman le spune Cei tăcuți.

Structurată în patru părți, cartea este destul de ciudată din acest punct de vedere. Prima parte conține trei povești, fiecare relatată de o persoană diferită, fiecare prezentând realitatea romanului din perspective diferite și fiecare având stilul ei aparte. A doua parte este un prilej pentru autor de a introduce o nouă voce, cea a unui personaj extrem de realist (poate că, alături de purtătorul ultimei voci, și cel mai realist). Cea de-a doua parte a cărții modifică puțin linia începută, introducând oarecum neprevăzutul și oferind ceva mai multe detalii despre abia conturata imagine asupra intrigii romanului.

Apoi, când ceea ce până acum părea a fi o poveste despre oameni care se îndrăgostesc, care trăiesc și mor, mai repede sau mai încet, mai ușor sau mai greu, trece subtil într-un spectru clar fantastic, sugerat oarecum la începutul romanului. Din nou avem personaje bine conturate, deși realismul lor pălește ușor, din simplul motiv că este necesară o ambiguitate oarecare strecurată în firul epic, pentru ca ceea ce este de revelat să se reveleze și ceea ce trebuie să rămână învăluit în mister, să rămână așa. Pentru că partea a treia, care poartă numele de Testamentul de ciocolată, creează o pârghie între toate celelalte părți, între toate povestirile și toate personajele, fără însă a dezvălui misterul, ci dimpotrivă, întărindu-l. Abia la sfârșitul acestei părți este autorul pregătit pentru ultima parte, pentru dezvăluirile finale, cele care sunt așteptate de fapt încă de la început.

Și fiindcă tot am prezentat fiecare parte a romanului, o voi prezenta pe scurt și pe ultima, care înfățișează personajul – după cum spuneam – cel mai realist din roman, cu toate că în primul rând el este acela care conferă romanului nota de fantastic. O voce de om blazat, o imagine complet despuiată a tramei romanului și o încheiere pe cât de neașteptată, pe atât de fabuloasă.

Deși testamentul de ciocolată este, pe departe, depozitarul întregii intrigi a romanului, apariția lui și explicațiile care îl însoțesc sunt surprinzător de sărace, reușind prin asta să deschidă apetitul cititorului spre lectură. „Imaginează-ți o carte. O carte mare, de ciocolată. O carte ale cărei pagini cu miros de migdale, de cacao și de arahide freamătă când sunt atinse. O carte vie suspendată la granița dintre realitate și fantastic, dintre viață și moarte, dintre dragoste și ură. O carte ca o poartă miraculoasă între aici și dincolo. Poți să muști din paginile ei și să călătorești într-o altă lume.” Asta este ceea ce Marian Coman spune despre acest testament, pașaport ilicit între lumi ce au fost sorocite să rămână separate. Fragmentele unui interviu luat Doamnei Cala, care apar sporadic în carte, adâncesc misterul din jurul acestuia.

În ce privește ceea ce rămâne după lecturarea romanului, cred în primul rând că Testamentul de ciocolată trebuie citit de mai multe ori. Și cu o atenție sporită. Nu sunt singurul care o spune. Sunt create niște situații care lasă semne de întrebare, deși la o lectură mai atentă primești toate răspunsurile. Am auzit despre oameni care au citit-o de două ori, iar alții chiar de trei ori. Pentru că, deși intriga se complică la fiecare pagină, „deznodământul câte unui personaj e rezolvat într-o singură frază”, după cum spune Laura Cociuba într-un review pe Amazon. Personajele se surprind pe ele însele, perspectiva fiind atât de realistă încât creează o viziune sub-lumească a supra-forțelor care stăpânesc lumea, fără ca cineva să aibă, realmente, puterea de a le supune.

Cartea Testamentul de ciocolată se află la a doua ediție iar autorul a decis să facă din reeditare „un nou experiment. Fără editură, fără librari.” Așa încât, independent, Marian Coman a tipărit în Martie 2013 la Charleston, SUA, această ediție, pe care a făcut-o disponibilă pe Amazon. Pe coperta patru a acesteia, pe lângă exercițiul de imaginație pe care îl solicită autorul cititorului, mai descoperim că această carte „bântuie” (Mihai Iovănel, Gândul), că este „tulburătoare” (Mircea Opriță, Cronici de familie) și „halucinantă” (Adriana Gionea, Town Portal). Nu doar atât, aș adăuga eu. Incitantă, magistral gândită pentru a prinde în capcană nu doar atenția, ci și imaginația cititorului, Testamentul de ciocolată adaugă la tezaurul literaturii române o operă foarte îndrăzneață, care amintește, prin atmosferă, de A. E. Baconski, iar prin intrigă și mister de Mircea Eliade.

• Plusuri

  Construită ca un puzzle care nu este, de fapt, un puzzle, ci o succesiune mereu completată de imagini care formează un tot, Testamentul de ciocolată oferă suficientă satisfacție unui cititor pentru ca volumul să îi rămână adânc întipărit în minte și să revină din vreme în vreme, neașteptat, asta în ciuda faptului că se citește foarte repede.

• Minusuri

  Subiectul ar fi permis o creație mult mai amplă, transformându-l astfel într-un roman mai voluminos. În această formă este foarte scurt deși, într-adevăr, nu se poate spune că nu este complet.

• Recomandari

  O carte pe care o recomand celor pasionați de literatura fantastică și de literatura românească, pe care acest roman o completează, oferind unui gen neglijat din păcate în ultima vreme, o capodoperă.