Titlu: Violoncelistul din Sarajevo
Autor: Steven Galloway
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2010
Traducere: Sebastian Bican
Numar pagini: 208
ISBN: 978-973-675-823-2

Atunci când m-am apucat de citit Violoncelistul din Sarajevo de Steven Galloway nu am putut să nu mă gândesc involuntar la Pianistul lui Wladyslaw Szpilman. Nu că m-aș fi așteptat să fie la fel, în fond a doua dintre cărți prezintă memoriile autorului, în timp ce prima prezintă războiul din Sarajevo fără a avea un punct de focalizare precis, întrucât acțiunea este filtrată prin conștiința și experiențele a trei personaje principale – Săgeată, Dragan și Kenan - și a violoncelistului care întretaie și conectează cele trei planuri narative.

Cumpără titlul în engleză

Orașul pare să se topească sub ploaia de gloanțe care nimicește fără discriminare străzi și clădiri, cartiere întregi și care mușcă fără milă din existența precară a locuitorilor, care fie nu vor sau nu pot să își mai croiască loc spre un alt colț de lume, mai blând și mai primitor.

Așa apar în scenă personajele principale, ca o reflectare a războiului pe o fațetă umană care absoarbe tragediile și le redă mai departe prin filtrul propriilor drame și dureri.

Săgeată încearcă să apere orașul din spatele lunetei sale, trimițând gloanțe necruțătoare către inamicii aflați pe dealuri, în timp ce se agață cu ultimele puteri de umanitatea rămasă. Refuză cu desăvârșire să simplifice ecuația morții în care nu există decât două elemente – noi și ei, binele și răul, locuitorii și cotropitorii - și să treacă de partea mercenarilor care văd în orice om o țintă, indiferent de rangul sau rolul pe care îl joacă zi de zi.

Kenan a ales să rămână și să trăiască alături de familia sa în orașul care se clatină de la o zi la alta sub propria greutate. A preferat nopțile nedormite și teroarea care îl învăluie cu fiecare drum spre fabrica de bere de pe deal, în locul abandonului casei și vieții pe care și-o construise aici. Prin ochii săi se vede cel mai limpede războiul și efectele sale asupra populației. Drumul sisific pentru a procura apă familiei sale și unei vecine, redă cel mai bine perisabilitatea vieții, jocul crud al sorții, în care nu știi când îți vine rândul.

Dragan a ales să își salveze soția și fiul pe care i-a trimis în Italia. A rămas în urmă crezând că războiul nu va dura o veșnicie, că lucrurile se vor îmbunătăți și că nu are rost să își piardă slujba. Traiul și-l duce în casa surorii sale, mai mult de nevoie decât de plăcere, din moment ce apartamentul lui a fost bombardat.

În cele din urmă rămâne violoncelistul, un personaj misterios care unifică cele trei destine. Săgeată îl apără, Dragan și Kenan se raportează la el prin prisma umanității și forței pe care o emană. E ultima fărâmă de aducere aminte a vieții de dinainte de război. E plasa de siguranță care îi salvează din fața deznădejii și care îi ajută să recompună măcar din amintiri imaginea de altădată a orașului.

„Crede că violoncelistul nu dorește să schimbe ori să repare lucrurile, ci să oprească deteriorarea lucrurilor.”

Despre război nu am ce spune dincolo de platitudini. Nu sunt cuvinte suficiente pentru a zugrăvi o imagine convingătoare. Distrugerile nu se măsoară în geamuri sparte și în clădiri distruse, ci în răniți, morți, familii dezbinate, destine incerte. Oamenii și personajele care ies la rampă sunt cele care fac din roman ceva mai mult decât un buletin de știri impersonal. Iar secretul care planează asupra motivului pentru care violoncelistul își riscă viața zi de zi e cel care m-a motivat să trec mai departe și să ajung la final, pentru că, asemeni celor trei, și eu voiam să știu care va fi finalitatea celor douăzeci și două de zile.

„Clădirea din spatele violoncelistului se repară singură. Urmele de gloanțe și șrapnel sunt acoperite cu tencuială și vopsea, iar ferestrele devin limpezi și sticla strălucește în lumina soarelui. Pietrele din pavaj se așază la loc și se îmbină. În jurul său oamenii își îndreaptă spatele, fețele lor capătă formă și culoare. Hainele își trag toate ațele, își recapătă strălucirea, se netezesc.
Kenan privește cum orașul se vindecă în jurul său.”

Violoncelistul din Sarajevo nu este un roman cu final fericit, de fapt nu are o finalitate foarte bine structurată. E un decupaj dintr-o pagină de viață care și-a urmat cursul așa cum îi era scris, fiind indiferent la voința sau speranța cititorului.

Nu știu cum ar trebui să îmi formulez recomandarea în mod convingător, dată fiind greutatea subiectului care se prelinge dincolo de pagină și pe care ajungi să îl simți cumva ca pe o apăsare. Nu e un roman al lucrurilor pozitive prezentate în mod evident. E un roman al supraviețuitorilor, al umanității care predomină în ciuda durerii și a speranței care nu moare și nu se dă bătută.

„Orașul în care trăiește e plin de oameni care într-o bună zi se vor purta din nou unii cu alții ca oamenii. Războiul se va sfîrși și când vor privi în urmă la el va fi văzut cu regret, nu cu amintiri dragi despre o glorie apusă. Până atunci, el va merge pe străzi. Străzi pe care nu vor fi trupuri moarte și abandonate. De-acum înainte se va purta cum speră să se poarte într-o zi toată lumea. Fiindcă civilizația nu e ceva care se construiește și gata, o ai pentru totdeauna. Trebuie construită tot timpul, recreată zilnic. Piere mult mai repede decât ar fi crezut că e cu putință. Iar dacă vrea să trăiască, trebuie să facă tot ce poate ca lumea în care vrea să trăiască să nu dispară. Atâta timp cât există război, viața este o măsură preventivă.”

• Plusuri

  Încăpățânarea personajelor de a trăi, forța cu care se agață de ultimele fărâme de speranță, de ideea că poate va fi mai bine curând.

• Minusuri

  Poate finalul deschis, faptul că nu ni s-a dezvăluit misterul violoncelistului sau cum sfârșesc cele trei personaje principale.

• Recomandari

  Amatorilor de ficțiune istorică sau observatorilor de destine umane.