Titlu:
...şi la sfârşit a mai rămas coşmarulAutor:
Oliviu CrâznicRating:
Editura:
VremeaAnul aparitiei:
2010Numar pagini:
384ISBN:
978-973-645-380-9
O poveste gotică într-un castel bântuit, unde cavaleri, preoţi, spadasini, femei ispititoare şi forţele răului se întâlnesc într-un dans nebun.
Mă gândeam ce interesant ar fi dacă o să începem să avem autori tineri care să scrie constant şi a căror cărţi să le aşteptăm cu nerăbdare. Să stai cu amicii la o bere apoi să spui: ”apare cartea lui X săptâmăna viitoare, mi-a plăcut sinopsisul şi sper să fie bună fiindcă mi-a placut volumul anterior. O să dau o fugă la lansare să o cumpăr.” Autori tineri, care să abordeze genuri diferite, care să vină cu un suflu nou şi care să aibă o poveste de spus. Ei bine, cred că Oliviu Crâznic are şansa asta, fiindcă debutul său în roman, ”...şi la sfârşit a mai rămas coşmarul” arată potenţial şi sper să reprezinte începutul unei cariere frumoase.
Câte ceva despre povestea romanului. Marchiza Josephine de Lauras moşteneşte un castel cu un trecut bizar şi adună acolo invitaţi pentru nunta sa cu baronul Max Schwartz. Persoanele invitate: cavalerul Arthur de Seragens, un nobil retras care ascunde secretul unei fapte reprobabile; prietenul acestuia, vicontele de Vincennes, un vânător înzestrat, client fidel al saloanelor şi al bârfelor de tot soiul; Von Walter, un baron german călit în urma călătoriilor sale în jurul lumii; Giulianna Sellini – o femeie seducătoare, însă imorală; Huguest de Castlenove, un fost preot, acum spadasin de temut; ducele de Chalais – stăpânul ţinutului, neîndurător; Albert de Guy – inchizitorul a cărui simplă prezenţă produce teamă. Însă, nimic nu decurge normal înaintea nunţii aşa că oaspeţii din castel sunt martorii unor crime şi întâmplări... de coşmar.
Personajele sunt diverse, clădite atent, aduse din medii diferite şi puse în faţa răului absolut. În timp ce fiecare din aceste personaje are câte un cusur, un secret de ascuns, un trecut întunecat sau păcate grele, Adrianna de Valois este întruchiparea binelui în cea mai pură formă: este frumoasă (chipul angelic îl cucereşte iremediabil pe Arthur), sinceră, senzuală dar inocentă. Arthur este un antierou – spre deosebire de amicul lui, Vincennes, care are o minte ascuţită şi este stăpân pe site, Arthur este temător, nesigur, pare gata să cedeze oricând, pasiunea pentru Adrianna fiind singurul lucru care îl determină să lupte pentru viaţa lui până la sfârşit. Unele scene sunt deosebit de brutale iar momentele supranaturale nu au o aură romantică, creând mai degrabă repulsie şi teamă.
Cu avalanşa de literatură fantasy din ultimii ani care a adus vampirii, vârcolacii şi alte creaturi ale întunericului într-o zonă accesibilă, transformându-i din creaturi feroce şi însetate de sânge în nişte palide imitaţii (la propriu şi la figurat), Oliviu Crâznic îşi construieşte un crez din a trasa din nou delimitarea clară dintre bine şi rău, dintre eroii pozitivi şi negativi. Astfel, abordând goticul, demersul autorului poate părea anacronic, însă vorbim de o zonă în care literatură română nu s-a dezvoltat, un gen care în afară a apus de mult, însă a cărui influenţe se regăsesc în numeroase domenii artistice (un exemplu ar fi genul gothic metal care a adus un suflu proaspăt şi necesar în rockul de după 1990*). Şi în cele din urmă, cititorilor le va păsa mai puţin dacă goticul ”pur” este un gen literar apus sau nu şi vor rămâne să judece volumul doar prin prisma poveştii.
Cartea se citeşte uşor, povestea e fluentă, are ritm, iar suspansul e dozat bine. Pe de o parte asigură atât “entertainment”-ul necesar, cât şi o consistenţă a ideilor care lasă loc de numeroase discuţii. Şi mai important, ritmul este susţinut până la finalul romanului. Canoanele genului nu lipsesc (de la începutul mai lent, pe o moşie liniştită, unde nu se întâmplă nimic, la elementele supranaturale care apar gradat şi finalul clasic), însă de aici reiese ambiţia autorului de a rămâne fidel genului menţionat.
Totuşi, sfârşitul romanului mi s-a părut puţin prea aglomerat. După ce unul din personaje stă şi explică detaliat totul, scrisoarea pe care Arthur o primeşte mai conţine o altă poveste destul de lungă, înţesate de motive şi teme din literatura fantastică (vampiri, sburătorul etc) . Astfel, este destul de mult de digerat şi de pus cap la cap în final, deşi ritmul se păstrează, iar poveştile sunt integrate bine. În postfaţă, Oliviu Crâznic detaliază sursele folosite pentru documentare, un demers interesant pentru cei curioşi – pe de o parte se poate continua lectura în alte zone, iar pe de altă parte este o privire asupra trusei cu scule a scriitorului – efortul asiduu al documentării reflectându-se atât în partea supranaturală, cât şi în vestimentaţia personajelor, gesturi, stil de a vorbi etc.
Un debut reuşit. Aştept următoarea realizare.
*vorbesc de apariţia sau transformarea unor trupe ca Moonspell, Tiamat, Theatre of Tragedy, Cradle of Filth, Paradise Lost şi altele. Şi cred că nimic nu s-ar potrivi mai bine ca soundtrack al cărţii ca unele piese Moonspell – Vampiria, Fullmoon madness ori Night Eternal.
-
Plusuri
personaje, atmosferă, densitatea elementelor fantastice
-
Minusuri
concentrarea poveştilor de la final, unele mici scăpări de stil
-
Recomandari
fanilor Poe, Lovecraft, Walpole, Hawthorne, LeFanu sau de la noi Ionel Teodoreanu (cu Golia) sau chiar Mircea Eliade (cu Domnişoara Christina)
Categorie: SF/Fantasy | Autor: Oliviu Crâznic | Editura: Vremea
Andra spune:
23 June 2011 | 9:14 am
Buna recenzia, mi-a placut. Desi nu cred ca mi-ar placea romanul in sine, fiindca nu sunt o fana a genului.
PS: Interesant cum ai legat cartea de muzica. ;)