bookblog.ro

The Graveyard Book

Scris de • 8 March 2010 • in categoria

0Autor: Neil Gaiman
320 pagini
Editura: Harper Collins
Anul apariţiei: 2008
ISBN: 0060530928

Adunându-se noaptea într-un cimitir năpădit de buruieni şi iederă, pisicile din Dream Country, al treilea ciclu din seria Sandman, sunt nerăbdătoare să asculte povestea pisicii străine. De pe capul unui arhanghel singuratic, ea le povesteşte cum pisicile erau cândva stăpâne peste Pământ şi vânau oamenii neputincioşi, până într-o zi când oamenii au refăcut lumea după placul lor, prin vise. "Dar dacă destule dintre noi visăm. Dacă măcar o mie dintre noi visăm, putem schimba lumea. O putem reface prin vis. O lume în care nici o pisică nu trebuie să sufere cruzimea oamenilor". Este o poveste captivantă, dar nimic mai mult. Toate pisicile pleacă din cimitir fără să îi dea ascultare, toate în afară de cea mai mică dintre ele.

Au trecut optsprezece ani de când Neil Gaiman scria A Dream of a Thousand Cats şi lucrurile s-au schimbat. Dacă poveştile puteau cândva să schimbe lumea, asta se întâmpla acum foarte mult timp. Gaiman ne cheamă din nou în cimitir cu The Graveyard Book, pentru a spune o poveste despre un băiat care este crescut de fantome într-un asemenea loc, dar de data aceasta cred că povestitorul a obosit şi nu mai vrea să schimbe nimic.

Gaiman spune că inspiraţia pentru această carte i-a venit acum douăzeci de ani, când locuia lângă un cimitir. Privindu-l pe fiul său de doi ani plimbându-se cu tricicleta printre morminte, s-a întrebat ce ar fi dacă un băiat ar creşte într-un asemenea loc, educat de fantome. E o idee tipică pentru stilul său şi, într-o formă sau alta, toate elementele acestei cărţi au apărut în opera sa anterioară, dar ele nu par să stea prea bine lipite în aerul tăios al cimitirului.

Cartea începe, ca orice carte pentru copii, cu o crimă. Când un criminal misterios execută o familie întreagă, băieţelul de un an este singurul care supravieţuieşte, refugiindu-se în cimitirul din vârful dealului, unde fantomele fac mare adunare şi decid să-l ocrotească şi să-l numească Bod (prescurtarea de la Nobody - Nimeni). Bod se alege cu două fantome, domnul şi doamna Owens, drept părinţi, şi un vampir, Silas, drept tutore. Numeroasele fantome din cimitir îl lasă să se plimbe pe unde vrea şi îi dau lecţii de istorie sau gramatică, pe măsură ce creşte.

Suna foarte bine în teorie, dar toate aceste personaje secundare apar o dată sau de două ori în toată cartea. Silas are mai multe apariţii, aducând cu el prieteni ca Miss Lupescu, o vârcolacă de pe la noi, care-i spune lui Bod "Nimini". E un detaliu drăguţ, dar Miss Lupescu, Silas, antagoniştii de unică folosinţă şi restul companiei de fantome par doar însemnări minuscule într-o galerie umplută cu personaje mult mai originale, marca Neil Gaiman. Există chiar şi o femeie palidă pe un cal, o reprezentare antropomorfică a morţii, care apare de două ori şi spune două fraze. Ce diferenţă imensă faţă de Death, sora lui Morpheus din Sandman, care a salvat aproape de una singură seria.

Din fericire, capitolul patru, The Witch"™s Headstone, se ridică deasupra schiţelor pe care Gaiman face în celelalte şapte capitole. Plănuit iniţial ca o nuveletă (şi publicat astfel în Locus), capitolul patru o introduce pe Liza Hempstock, o fată care fusese omorâtă de săteni pe vremea lui William Cuceritorul, deoarece o bănuiau (pe bună dreptate) de practici vrăjitoreşti. Liza apare şi în capitolele următoare, ajutându-l pe Bod mai mult decât orice altă fantomă şi este, per total, cel mai bine realizat personaj din carte, funcţionând pe un amestec de neastâmpărare cronică, activităţi oculte şi şarm pur.

De fapt, momentul care mă face să cred că The Graveyard Book este mai mult decât pare, îi are în centru pe Bod şi Liza, într-un moment în care Bod vrea să fugă din cimitir după o ceartă cu Silas:

""™Are you running away, then?"™ said a girl"™s voice.
Bod said nothing.
"˜That"™s the difference between the living and the dead, ennit?"™ said the voice. It was Liza Hempstock talking, Bod knew, although the witch-girl was nowhere to be seen. "˜The dead dun"™t disappoint you. They"™ve had their life, done what they"™ve done. We dun"™t change. The living, they always disappoint you, dun"™t they? You meet a boy who"™s all brave and noble, and he grows up to run away""™
"˜That"™s not fair!"™ said Bod."

Ceva din dialogul acesta mă face să cred că există un substrat care nu a mai ajuns în The Graveyard Book. Poate că fantomele din cimitir aveau la fel de multă nevoie de Bod pe cât avea el nevoie de ele. Avem tendinţa să omitem din memorie greşelile trecutului şi neajunsurile noastre, să trăim înconjuraţi de imagini idealizate ale celor din jur, la fel cum amintirile lui Bod despre copilăria sa în cimitir (reprezentate în The Graveyard Book) sunt iertătoare faţă de acea perioadă şi faţă de locuitorii cimitirului. Schiţele sumare ale fantomelor care îl cresc pe Bod, aplicate cu o pensulă neglijentă, amplifică trăsăturile pozitive ale fantomelor şi le minimizează pe cele negative. Iar fantomele, la rândul lor, nu-i pot oferi lui Bod decât o educaţie indirectă; îi pot arăta care este calea cea dreaptă şi pot spera că natura sa bună va triumfa. The Graveyard Book vorbeşte despre cum ne formăm familiile (asta a declarat autorul), dar poate vrea să pună şi câteva cuvinte despre cum vedem şi cum suntem influenţaţi de fantomele trecutului nostru. Din păcate, cartea nu ne oferă o bază destul de solidă pe care să confirmăm o asemenea teorie.

Marea mea doleanţă legată de carte este lungimea ei. The Graveyard Book se termină foarte repede. Cele opt capitole zboară imediat în stilul cursiv şi aproape hiptonic al naraţiunii lui Gaiman, iar Bod creşte cât ai clipi. Intriga este mai degrabă o scuză pentru ideea pe care autorul a vrut să o expună (un copil crescut de fantome într-un cimitir) şi are ca recuzite antagonişti de carton, o organizaţie ocultă malefică şi o profeţie antică, toate apărând din senin pe la jumătatea cărţii.

The Graveyard Book este disponibilă în două ediţii, una ilustrată de Chris Riddell şi alta de Dave McKean. Singurele diferenţe sunt coperţile şi ilustraţiile. Există câte o ilustraţie înainte de fiecare capitol, dar, dat fiind materialul de referinţă, arta nu este ieşită din comun (cel puţin nu cea a lui Riddell, din ediţia pe care am citit-o eu).

The Graveyard Book nu este o carte de lepădat pentru amatorii genului. Nu se numără printre cele mai bune cărţi ale lui Gaiman, dar, dacă vreţi mai mult de la autorul vostru favorit, o să vă placă cu siguranţă. Precum pisicile din Dream Country, am fost captivat de poveste, dar nu am crezut-o cu adevărat. Cred că este o carte destul de bună pentru copiii ceva mai mari şi are cu siguranţă momente care să placă cititorilor adulţi. Eu unul o să aştept următoarea carte a lui Gaiman, în care poate că o să ne spună din nou că putem să schimbăm lumea şi poate că o să-l cred.

Categorie: | Autor: | Editura:



Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Jen spune:

    mie graveyard book nu mi-a sunat a nimic altceva de-al lui gaiman, dar nici n-as zice ca e in topul meu. se simte ca e scrisa pentru copii, nu pentru adulti, si e cam prea usurica pe alocuri.

    p.s. multumesc ca mi-ai lamurit ceva care ma racaia: mi-au mai spus 2 persoane ca in editia lor scria ‘nimini’, si nu intelegeam de ce, avand in vedere ca in a mea era clar ‘nimeni’… se pare ca ilustratiile nu sunt singura diferenta. si o curiozitate in plus: in versiunea ridell scrie “gholheim” (cu o ciudat) sau ‘ghulheim’ (cu u ciudat)? daca presupunerea mea se dovedeste corecta, o sa fie cativa oameni care o sa zica ‘wtf’ la versiunea romaneasca.

    raspunde

  2. Pingback: Bookblog sci-fi! « Filthy Keyboard

  3. io spune:

    eu am citit varianta in romaneste aparuta la nemira in primavara anului acesta (traducere: Liviu Radu). nu prea imi place genul fantasy dar cartea asta e tare frumoasa. am citit-o pe nerasuflate. mie nu mi s-a parut ca virgula capitolele ei sunt povestiri separate. povestea a curs bine. in editia romaneasca nu scrie nicaieri ca Silas ar fi vampir. apare acest lucru in editia americana? de asemenea nu mi separe ca este scrisa pentru copii. ce mai trebuia adaugat: a castigat premiul hugo in 2009, deci este detinatoarea acestui premiu (in 2010 inca nu s-a acordat).

    raspunde

  4. io spune:

    sunt frumoase si versurile de pe ultima pagina a romanului:

    “Face the life,
    Its pain, Its pleasure,
    Leave no path untaken”

    raspunde

Lasa un comentariu Click here to cancel reply.

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro