Titlu: The Handmaid's Tale
Autor: Margaret Atwood
Rating:
Editura: Vintage
Anul aparitiei: 1996
Numar pagini: 324
ISBN: 9780099740919

Scrisă la persoana I, "The Handmaid"™s Tale" seamănă într-o măsură cu un tablou al lui Kandinsky (care avea obiceiul să picteze ceea ce vedea la microscop): "Un scaun, o masă, o lampă. Deasupra, pe tavanul alb, un ornament în relief, iar în centrul lui un spaţiu gol, tencuit la repezeală, semănând cu un ochi scos. Probabil că acolo atârna cândva un candelabru. Au avut grijă să ia orice lucru de care ai putea lega o sfoară."

Acţiunea cărţii se desfăşoară şi pentru noi, ca şi pentru Offred, printre "aripile" albe pe care protagonista le poartă pe cap. Simbol al îngustimii punctului ei de vedere, acest acoperământ este numai unul dintre aspectele restrictive ale vieţii în Republica Gilead. Aici, într-o distopie a unui viitor nu tocmai îndepărtat, femeile sunt considerate mai mult bunuri decât indivizi.

Pe teritoriul fostelor State Unite, fiecare bărbat are în grijă o seamă de femei. Unele sunt servitoare, altele "cameriste", unele sunt soţii iar altele sunt bucătărese. Niciuna dintre ele nu are dreptul la o personalitate sau la un punct de vedere şi toate sunt osândite să-şi suporte rolul sau să devină ne-femei, trimise în colonii şi expuse unei morţi lente, prin iradiere. Asta în cazul în care nu reuşesc să procreeze. Dacă dau naştere chiar şi unui singur copil viabil, sunt la adăpost tot restul vieţii.

Într-o măsură, discursul "Cameristei" este ironic. Atwood se foloseşte de comunitatea Gilead-ului ca să ne amintească de pericolele la care ne expune orice formă de extremism, fie că e vorba de feminism, fie că e vorba de religie. Citind "The Handmaid"™s Tale" am avut senzaţia că abia m-am aşezat la o masă la care toată lumea a terminat deja de mâncat şi a trecut la cafeaua de după. Contextul social în care a fost scrisă "Povestea Cameristei", respectiv post-feminismul anilor "™80, îmi scapă iremediabil. Nu m-am simţit şi nici nu cred că mă voi simţi vreodată ne-egală. Opinia mea este, în această privinţă, una pur teoretică. Pot, în cel mai bun caz, să menţionez, aşa cum am făcut-o, de fapt, mai sus, că autoarea subliniază pericolul extremelor.

Fina ironie a lui Atwood nu se opreşte însă la aspectele feministe. Ea ne vorbeşte şi despre religie tot într-un mod exagerat ilustrativ. De la zidul de care sunt atârnaţi cei care au "greşit" şi până la "mătuşile" gardian, sistemul gileadian se apropie mult de un totalitarism religios.

Ce-ar fi dacă toate femeile ar proceda ca Rahela cea biblică şi le-ar propune soţilor lor să le însămânţeze servitoarele? Întreg universul "Cameristei" s-ar putea reduce foarte bine la acest lucru, dar autoarea construieşte un întreg sistem pe baza lui şi studiază psihologia distorsionată a fiecăruia. Cred că marele atu al acestui roman este aspectul autoironic, frumos împletit cu mizerie şi groază, pe care autoarea ştie să le ofere în doze mici, suportabile şi care, împreună, construiesc o distopie de toată frumuseţea.

de Andreea Radu