0Autor: Kurt Vonnegut
Rating:
Editura: Rao

Emil Cioran spunea undeva că suntem foarte superficiali în cunoaştere, că nu înţelegem de fapt nimic din ce ni se întâmplă, că trecem ca însetatul pe lângă fântână fără s-o recunoaştem. Şi ne dădea de contraexemplu pe Buddha căruia i-a fost de ajuns să vadă suferinţa, boala şi moartea întruchipate de primii trei oameni întâlniţi ca să înţeleagă totalitatea universului.

Poate că filosoful român voia să transmită prin această pildă (şi acest manifest dispreţ la adresa cunoaşterii omului comun) că de fapt marile adevăruri se nasc nu din lungi perioade de agonie, nu din munca intelectuală susţinută, ci din revelaţii, din perceperea bruscă a realităţii ca o ilustrată, din prelungirea ei în gândire şi semnificaţie.

Aflat undeva la ţară, am privit (ca tot omul aflat sub cuţitul ironiei lui Cioran) tot felul de peisaje care mi-au încântat pentru o clipă ochii, apoi le-am uitat la fel de repede ca pe aspectele dezagreabile. Dar vederea unei tinere care-şi hrănea găinile m-a făcut să mă gândesc că o asemenea activitate nu poate fi desfăşurată decât dacă stai tot timpul la ţară. Că persoanele care au doar o casă de vacanţă nu pot să crească păsăret domestic, sunt împărţiţi mereu între cele două spaţii. Au un picior în urban şi altul în rural (fie că acesta s-ar chema munte). Mă gândeam că probabil sunt fericite acele persoane care reuşesc să evite capcana dublului, a diviziunii, care ştiu să aprecieze ceea ce au, ceea ce sunt. Un alt spaţiu spre care aspirăm decât cel în care ne aflăm presupune fie o umilire, fie o laudă excesivă a sinelui. Cine aspiră spre o ţară occidentală îşi umileşte locul din ţară, e nevoit s-o facă pentru a se convinge că aici nu e fericit, în schimb acolo sunt câinii cu covrigii în coadă. Cine aspiră spre zonele rurale pleacă într-acolo convins că face un sacrificiu imens şi că ţăranii/muntenii/delurenii ar trebui să fie muţi de recunoştinţă. Ei bine, nu sunt pentru că de fapt nu-l înţeleg pe acest orăşean divizat sufleteşte. La rândul lor ruralii au de ales între a se diviza sufleteşte sau a rămâne fericiţi în ţarina lor. Oraşul însă ispiteşte cumplit şi nu prin defectele sale, ci prin produse, prin servicii, prin tehnică, prin comodităţi.

Bun, toate aceste reflecţii ce legătură au cu cartea lui Kurt Vonnegut? Mie îmi pare că recenzorul este prin excelenţă un astfel de om divizat. El citeşte pe altul, dar în acelaşi timp se citeşte pe sine. Deşi îşi dă seama rapid care vor fi senzaţiile transmise de carte, continuă lectura pentru a le observa intensitatea şi pentru a putea articula în cuvinte această tensionare sentimentală.

Tot n-am răspuns la întrebare. Legătura? Ei bine cartea lui Kurt Vonnegut este o mare farsă îmbrăcată într-o copertă frumoasă. Sunt numeroase suite de locuri comune jucate c-un entuziasm de reclamă. Câteodată scriitorii ar trebui să se oprească la o anumită vârstă, altfel îşi arată ramolismentul în cărţi de genul celei Un om fără de ţară. Neamţul americanizat ne mărturiseşte mândru de mai multe ori că îşi redacta scrierea la 82 de ani (probabil în raport cu alţii care o azilează). Ce importanţă ar avea povestea asta pentru destinul unei cărţi? Suna mai degrabă a dezvinovăţire. Autorul poate avea orice vârsta, cartea lui este un produs a cărei existenţă începe abia odată cu acceptarea cititorului.

Ce-i reproşez cărţii? Este scrisă în genul acela american în care sunt amintite realităţi din goana maşinii, fără nicio reflecţie profundă asupra lor. Parcă ar fi o carte scrisă de un om hrănit cu filme de duzină. Gândurile nu sunt duse la capăt, aspectele rememorate sunt groaznic de fragmentate, se face tranziţia între planuri temporale diferite fără justificare, într-un cuvânt o pălăvrăgeală de moş scriitor.

De fapt ce e această carte? Nici după prima ei lectură, nici după revizuirea sa nu sunt foarte sigur. Cu ezitări o încadrez la genul jurnal, dar o asemenea scriere memorialistică superficială n-am mai întâlnit decât la scribii literari sau în jurnalele personale ale unor scriitori care nu au avut nicio clipă intenţia publicării lor.

Totuşi este Kurt Vonnegut, un mare scriitor al secolului XX (uitatţi site-ul propriu - aici). Ceva din statura sa de scriitor tot a rămas. Gândirea omului în vârstă poate avea câteodată limpeziri raţionale de neatins mai devreme. De pildă ceea ce mi-a rămas dincolo de fişele mele a fost această idee: că numeroasele divorţuri care se întâmplă astăzi sunt datorate în mare măsură politicii demografice. Copiii cei mulţi de odinioară au fost înlocuiţi de unul sau doi, multitudinea a fost înlocuită de monotonie, comunicarea şi câteodată binevenita bârfă sunt retezate de prezenţa aceluiaşi confident. Cei doi soţi singuri sau care au copii puţini riscă, dacă stau tot timpul împreună, să-şi acrească foarte repede relaţiile de comunicare, de aceea trebuie să-şi găsească tot timpul preocupări sociale care să suplinească lipsa altor membri ai familiei. Astfel se explică o mulţime de fapte de neînţeles altminteri. Meseriaşul care îşi îndeplineşte activitatea aproape artistic la toţi clienţii săi, numai la el acasă totul e vraişte, omul care lipseşte zi-lumină acceptând probleme de serviciu până peste cap, beţiile occidentale de week-end, plictiseala adolescenţilor de a-şi petrece vacanţa cu părinţii, familiile în care se ascultă tot timpul radio, se priveşte la televizor non-stop înlocuindu-se implicit membrii cărora le-a fost refuzată existenţa, etc. Hm, cine a refuzat naşterea unui copil, va accepta în viaţa sa un şir de vedete de doi bani" Decât un copil în plus, mai bine pe Andreea Marin, nu-i aşa!!!!

Cartea, în ciuda opiniei mele contrariate, se citeşte uşor. Este flecăreala unui om fără griji, care îşi cunoaşte foarte bine locul şi aparţine acelor fericiţi de care pomeneam la început care nu mai aspiră la altceva. Ştiu şi eu, poate este o vârstă sau un număr de cărţi dincolo de care ajungi să te bucuri doar de ceea ce-ţi oferă locul de faţă, să găseşti în aici-ul de obicei ignorat o complexitate tot la fel de mare ca şi în acel acolo aspiraţie.

Supărător că în această carte găseşti atât mostre de locuri comune şi linguşeală a cititorului cât şi idei interesante, dar neduse la capăt.

Iată din primele câteva exemple de perle:

"Am făcut o mare greşeală luându-mi diploma în antropologie, deoarece nu suport oamenii primitivi, sunt extrem de proşti." O propoziţie care anulează toată antropologia pe motiv de" prostie!

"Situaţia lui Hamlet este aceeaşi ca a Cenuşăresei, doar că diferă sexul." Sau, putem completa noi, cu a armăsarului lui Caligula, doar că diferă specia!!!

Are deseori obiceiul de a se adresa prea familiar cititorului, povestea asta deranjând, mai ales într-o limbă în care politeţea ocupă un loc mai important în cadrul relaţiilor sociale: de pildă expresia "înţelegeţi dvs.", îţi dă senzaţia că, pe de-o parte ai obligaţia atât să înţelegi ce a fost zis, cât mai ales ce nu a fost zis şi n-ai decât să completezi cu propria ta fantezie ce ar mai fi de înţeles de aici. Emiţătorului puţin îi pasă, şi-a încheiat discursul cu acest şmecheresc interogativ de mică înţelegere.

Întrebarea cu care se deschide un capitol: "Ştiţi ce e acela un umanist?". Mă întreb dacă nu o considera că toţi cei aflaţi sub 80 de ani nu au habar de acest cuvânt.

De multe ori dă senzaţia că îşi redactează textul pe baza ultimelor cărţi citite. Cu o afirmaţie de genul "Îi socotesc tembeli pe toţi cei care nu au citit cartea Democraţia în America, de Alexis de Tocqueville", mi-a adus aminte de anumiţi snobi culturali care, după ce mă întrebau despre o carte de care nu ştiam nimic, mă priveau superiori şi-mi pufneau în nas: Dar atunci ce ştii? Ce ai putea să ştii fără acea carte?. Îmi înţepau balonul vreunei posibile pretenţii culturale. Ei tocmai citiseră cartea cunoaşterii absolute. Şi nici carte religioasă nu era, nici filosofică , ci un drac de roman oarecare.

Să aşez dedesubt şi puţinele idei care mi-au spus ceva:
Se întreabă justificat ce le-am putea spune tinerilor noştri despre speranţă în condiţiile în care "oameni fără conştiinţă, fără sentimentul milei ori al ruşinii, au pus mâna pe toţi banii din trezoreriile guvernului şi pe ai corporaţiilor şi şi i-au însuşit?" Şi continuă afirmând că pe măsură ce devenim "tot mai industrializaţi şi mai militarizaţi, ne pasă tot mai puţin de mame, de bebeluşi, de bătrâni ori de alte persoane vulnerabile din punct de vedere fizic ori economic".

Aminteşte de medicul ungur Ignaz Semmelweis care credea că bolile se răspândesc prin germeni. De aceea a cerut medicilor de la o maternitate austriacă unde de obicei murea o mamă din zece să se spele pe mâini înainte de a atinge pacientele. Doctorii au refuzat iniţial indignaţi, cum să accepte sfatul unui imigrant, dar, după multe insistenţe, au decis să nu mai opereze cu acelaşi bisturiu cu care înainte făcuseră la morgă disecţii pe cadavre. Răsplata acelor doctori după ce au văzut succesul recomandării lui Semmelweis a fost aceea că l-au silit să plece din spital şi chiar din Austria.

Iată şi o strategie de copil care vrea să participe la discuţiile dintre adulţi. Constată că singura modalitate este de a fi glumeţ, altfel în subiectele obişnuite de conversaţie este exclus de obicei. Îmi pare uneori că adulţii fără copii nu prea ştiu cum să se poarte cu aceştia, ce să le spună, cum să comunice. Copiii - aceşti extratereştri de lângă noi cărora le refuzăm existenţa în favoarea haitelor de maidanezi.

Iată şi două exemple hilare:
Conform propriilor declaraţii George Bush a fost beţiv până la 41 de ani când "susţine el, i-a apărut Isus şi l-a făcut să renunţe la băutură şi să devină băiat cuminte. Alţi beţivi afirmă că au văzut elefanţi roz."

"Mark Twain în Străinul misterios arată că "Satana, nu Dumnezeu, a creat planeta numită Pământ şi «blestemata rasă umană». Dacă vă îndoiţi de asta, citiţi ziarul de dimineaţă. Nu are importanţă data apariţiei."

Chiar dacă am fost dur cu diagnosticul meu, nu am pretenţia de a fi luat ca absolut. Poate altcineva va găsi mai multe idei semnificative, mai multe glume bune. Asta m-a motivat şi pe mine să străbat această carte până la sfârşit. Nu prea au fost. De aceea vă îndemn ca librarul nou angajat care încă mai crede în actul cultural. Întrebat de o carte slabă dacă merită cumpărată, de spaima şefului care-l urmăreşte, va spune că este o capodoperă la reducere, dar va face din ochi avertismente de genul: Să nu cumva să"!

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea