Titlu: Fericiți cei însetați
Autor: Anne Holt
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Cristina Jinga
Numar pagini: 264
ISBN: 978-973-707-884-1

„Finn Håverstad nu era preocupat de a scăpa cu omuciderea pe care o plănuia împotriva celui care îi violase fiica. Singurul lucru pe care îl urmărea era să se asigure că avea să își ducă fapta la îndeplinire în pace. Apoi, voia să petreacă vreo câteva ore cu Kristine, înainte de a se preda poliției și să le spună ce făcuse. Nimeni nu l-ar fi condamnat pentru asta. Firește, avea să-și primească pedeapsa, de la o instanță de judecată, dar nimeni nu avea să-l condamne cu adevărat. El, unul, nu avea să se condamne niciodată. Prietenii lui cu siguranță nu ar fi făcut-o. Pe scurt, odată ce venise timpul pentru fapte, Finn Håverstad nu dădea doi bani pe ce ar fi putut spune ceilalți. Pentru el, era esențial să ucidă. Asta era dreptate.”

Cumpără titlul în engleză

Romanele Rodicăi Ojog Brașoveanu conțin o doză de umor, pe lângă una de realism. Romanul lui Anne Holt – din păcate este primul scris de ea pe care l-am citit, ceea ce-l face, din cauza calității inferioare, și ultimul – nu conține umor. Nici realism. Doar obișnuita atmosferă mohorâtă, de apocalipsă, din romanele autorilor din Țările de Jos. Fericiți cei însetați este al doilea roman din seria Hanne Wilhelmsen a autoarei norvegiene. Primul este Zeița oarbă, dar am aflat de el abia după ce am început să îl citesc pe acesta.

De fapt, ce aș putea avea împotriva unui roman polițist? În primul rând – am mai spus-o – nu sunt un fan al genului. Totuși, pot să accept un roman decent. Nu am nicio problemă să citesc chiar și o serie întreagă. În al doilea rând, acest roman nu are nimic deosebit. Der Spiegel spune despre el că este „un omagiu fascinant, extrem de modern, adus romanului polițist clasic”. Există un pic de exagerare aici. Mie nu mi s-a părut deloc fascinant. Și în niciun caz modern (este foarte adevărat că a fost scris cu 20 de ani în urmă). Dar este, într-adevăr, un omagiu adus romanului polițist clasic. Asta da, în special dacă acceptăm sub titulatura de clasic un roman în total netributar normelor noi ale literaturii, care implică puțină psihologie, cultură generală, nu mai vorbim de oareșce perspicacitate din partea personajelor.

Voi elabora în continuare. Eroina romanului este o inspectoare de poliție deja blazată de succesul pe care l-a avut în cazul rezolvat – presupun – în Zeița oarbă. Permanent obosită, privită circumspect, dar în același timp admirativ de colegii ei de muncă, ea dă într-o dimineață de o scenă gore: mult sânge, împroșcat cu și mai mult sânge și mâzgălit, pe deasupra, din nou cu sânge. O baie de sânge. Dar fără cadavru. Fără o armă a crimei și nici măcar cu vreo certitudine privind proveniența sângelui: uman sau animal? Și, deși acesta este un început cel puțin promițător – iar autoarea nici măcar nu se oprește aici, ci merge mai departe, punându-i pe birou inspectoarei și un caz de viol – imediat romanul începe să dezamăgească. Blazarea eroinei frizează plictiseala – de parcă ar fi posibil ca un personaj să fie plictisit de cititorii săi – iar evenimentele devin, cu fiecare pagină citită, mai previzibile.

Tristețea permanentă a personajelor este de-a dreptul deprimantă. Nu că ar fi prima carte pe care am citit-o care să fie în genul acesta. Dar de obicei există o compensare, pe undeva. În Fericiți cei însetați însă, așa ceva nu apare. Cele câteva elemente noi care apar din timp în timp nu fac decât să deprime și mai tare atmosfera, iar starea de spirit a personajelor este și ea din ce în ce mai întunecată.

Totuși, cel mai rău este că totul este previzibil. Și proveniența sângelui, și a victimelor (unul dintre elementele promițătoare, care însă eșuează pe parcurs, este faptul că poliția nu poate stabili dacă există victime, de unde provin, ce li s-a întâmplat și, în cazul în care au fost ucise, ce a făcut ucigașul pentru a scăpa de ele), și identitatea criminalului, și cea a violatorului, devin repede previzibile, sau pur și simplu sunt deconspirate chiar de autoare. Am avut senzația, citind, că această carte a fost scrisă fără nici un pic de inspirație, alta decât ideea principală, iar restul a fost umplutură scrisă repede, repede, probabil în vederea respectării vreunui termen limită. Probabil că cititorii împătimiți de romane polițiste pot vedea dincolo de această perdea de fum, care mie îmi blochează percepția, și probabil că aceștia nu vor fi de acord cu nimic din ceea ce am scris în această recenzie. Dar țin totuși să spun că, deși nu mă încântă – după cum spuneam – literatura polițistă, am citit câteva romane foarte bune, unele scrise chiar de autori nordici. Cred, sincer, că e o problemă cu simplitatea și cu lipsa de implicare de care dă dovadă acest roman.

Finalul – care de obicei salvează chiar și romanele mai slabe – de această dată este groaznic. Nu doar că nu are niciun fel de acuratețe juridică, dar mai este și nejustificat din punctul de vedere al confortului – sau al recompensei de care pomeneam la început – cititorului. Soluția găsită de Anne Holt pentru rezolvarea problemei juridice în care se vor afla personajele sale la sfârșit, este absurdă. Vrea cumva să împace și capra și varza, doar că e puțin forțat, lăsând senzația că, subit, capra a devenit carnivoră și nu mai are poftă de varză.

• Plusuri

  Nu pot înșirui multe, exceptând cazul în care admitem că o atmosferă apăsătoare și profund deprimantă ar fi un plus pentru un roman polițist.

• Minusuri

  Din păcate sunt multe: superficialitatea cu care a ales autoarea să trateze acest roman, simplitatea lui, nu atât în ce privește elementele prezente – care sunt destul de multe, începând de la crime, continuând cu lipsa cadavrelor, apoi cu noi descoperiri, apoi continuând cu un viol și cu suferința victimei și a celor din anturajul ei – cât, de fapt, lipsa de inspirație în intercalarea acestor elemente, și terminând cu lipsa de implicare de care dă dovadă autoarea. Fericiți cei însetați este mai degrabă un roman slab.

• Recomandari

  Nici nu știu sigur cui să-l recomand. Probabil celor care au citit Zeița oarbă, pentru că așa, poate, personajul Hanne Wilhelmsen se va integra mai bine în atmosferă, nemaipărând blazată și plictisită. În plus, așa cum am mai spus, este foarte posibil ca pasionații de literatură polițistă să îl aprecieze, în ciuda lipsurilor.