bookblog.ro

---

Avanpremieră: Regina roşie de Victoria Aveyard

Scris de • 10 February 2016 • in categoria Recomandari

victoria-aveyard---regina-rosie---c1Titlu: Regina roşie

Autor: Victoria Aveyard

Editura: Nemira

Anul aparitiei: 2016

Traducere: Shauki Al-Gareeb

Numar pagini: 472

- fragmet -

„Începe lent, cu un uşor dezechilibru, până ce întreaga lojă se clatină. Farfuriile se fac ţăndări pe podea şi paharele de sticlă se rostogolesc şi cad peste balustradă, spărgându-se de scutul de fulgere. Evangeline ne scoate loja, aplecând-o în faţă, făcându-ne să ne clătinăm. Argintiii din jurul meu ţipă şi se ridică brusc, aplauzele lor transformându-se în panică. Ei nu sunt singurii – fiecare lojă din rândul nostru se mişcă odată cu noi. Dedesubt, Evangeline dirijează cu o mână, încruntând din sprâncene a concentrare. Aidoma luptătorilor argintii din ring, ea vrea să arate lumii din ce plămadă e făcută.

La asta mă gândesc când o minge galbenă din piele şi haine cu pene se izbeşte de mine, aruncându-mă peste balustradă, împreună cu tăcâmurile din argint.

În timp ce plonjez, nu văd decât scutul de fulgere purpuriu, care se ridică pentru a mă întâmpina. Sâsâie încărcat de electricitate, pârjolind aerul. De-abia am timp să înţeleg ce se va întâmpla, însă ştiu că sticla purpurie ramificată mă va arde de vie, electrocutându-mă în uniforma mea roşie. Pun pariu că singura grijă a argintiilor va fi să mă cureţe cineva repede de acolo.

Capul mi se izbeşte de scut şi văd stele. Ba nu, nu stele. Scântei. Scutul îşi face treaba, aprinzându-mă cu şocuri electrice. Uniforma îmi ia foc, pârjolită şi plină de fum, şi mă aştept ca pielea să facă la fel. Cadavrul meu va mirosi frumos. Dar, cumva, nu simt nimic. Probabil că durerea e atât de acută, încât nici nu o simt.

Dar… pot să o simt. Simt căldura scânteilor care îmi traversează trupul în sus şi-n jos şi dau foc tuturor nervilor mei. De fapt, mă simt, ei bine, vie. De parcă toată viaţa mea am fost oarbă şi acum am deschis ochii. Ceva se mişcă pe sub pielea mea, dar nu sunt scântei. Îmi privesc mâinile, braţele, minunându-mă în timp ce fulgerele alunecă peste mine. Hainele mele ard, mistuite de căldură, însă pielea îmi rămâne intactă. Scutul încearcă întruna să mă omoare, dar nu reuşeşte.

Ceva nu e în regulă.

Trăiesc.

Scutul emană un fum negru, începând să se despice şi să crape. Scânteile sunt mai luminoase, mai furioase, dar încep să slăbească. Dau să mă ridic în capul oaselor, însă scutul se spulberă sub mine şi cad din nou, rostogolindu-mă în aer.

Cumva, reuşesc să aterizez într-un morman de praf neacoperit de bucăţi zimţate de metal. Categoric, plină de vânătăi şi cu muşchii slăbiţi, însă tot dintr-o bucată. Uniforma mea nu e atât de norocoasă, de-abia reuşind să stea pe mine în haosul acela carbonizat.

Mă străduiesc să mă ridic în picioare, simţind cum şi mai multe bucăţi din uniforma mea se desprind şi cad. Deasupranoastră, în Grădina Spiralată, răsună icnete şi murmure. Simt că toţi ochii sunt aţintiţi asupra mea – fata roşie carbonizată, paratrăsnetul uman.

Evangeline se uită lung la mine, cu ochii mari de uimire. Pare furioasă, confuză… şi speriată.

Din cauza mea. Oarecum, îi este teamă de mine.

– Salut! spun eu ca o proastă.

Evangeline răspunde cu o ploaie de cioburi metalice, toate

ascuţite şi letale, îndreptate spre inima mea, în timp ce spintecă aerul.

Fără să stau pe gânduri, ridic mâinile, sperând să mă protejez cât de cât de ele. În loc să prind vreo zece bucăţi zimţate în palme, simt ceva destul de diferit. Aşa cum s-a întâmplat mai devreme cu scânteile, nervii mei cântă, prinzând viaţă datorită unui foc lăuntric. Se mişcă prin mine, în spatele ochilor mei, pe sub pielea mea, până ce mă simt diferită. Apoi izbucneşte în afara mea, plin de putere şi energie.

Un jet de lumină – ba nu, de fulgere – erupe din mâinile mele, acoperind metalul. Bucăţile sfârâie şi scot fum, explodând din pricina căldurii. Cad inofensive pe jos în timp ce fulgerul se loveşte de peretele cel mai îndepărtat, făcând o gaură lată de un metru, ratând-o la milimetru pe Evangeline.

Ea rămâne cu gura căscată. Sunt sigură că eu arăt la fel în timp ce îmi privesc uimită mâinile, întrebându-mă ce oare s-a întâmplat. Deasupra, o sută dintre cei mai puternici argintii se întreabă acelaşi lucru. Văd că se uită cu toţii la mine. Până şi regele se apleacă peste marginea lojii lui, coroana lui înflăcărată profilându-se pe fundalul cerului. Cal se află lângă el, privindu-mă uimit.

– Santinelele!

Vocea regelui e ascuţită ca o lamă şi foarte ameninţătoare. În fiecare lojă apar santinele îmbrăcate în uniforme roşii ca focul. Străjerii de elită aşteaptă următorul cuvânt, următorul ordin.

Sunt o hoaţă iscusită, căci ştiu când trebuie să fug. Acum e una dintre acele situaţii.

Înainte ca regele să poată vorbi, o iau din loc, trecând pe lângă Evangeline, care încă e împietrită după ceea ce a văzut, şi mă arunc cu picioarele înainte în chepengul încă deschis din podea.

– Prindeţi-o! se aude în urma mea, în timp ce plonjez în semiîntunericul încăperii de dedesubt.

Spectacolul cu metale zburătoare al lui Evangeline a făcut găuri în tavan şi asta mă ajută să arunc o privire înspreGrădina Spiralată. Spre disperarea mea, structura pare că sângerează, când santinelele în uniformă se aruncă din lojile lor, gonind după mine.

Fără să am timp de gândire, tot ceea ce pot să fac e să fug.

Anticamera de sub arenă dă spre un coridor întunecat şi pustiu. Câteva camere de supraveghere mă urmăresc în timp ce fug mâncând pământul, cotind pe un coridor şi apoi pe un altul. Îi simt nu foarte departe în urma mea. Fugi, repetă mintea mea. Fugi, fugi, fugi.

Trebuie să găsesc o uşă, o fereastră, ceva care să mă ajute să mă orientez. Dacă aş reuși să ies afară, poate chiar în piaţă, aş putea avea o şansă. Aş putea.

Primul şir de trepte peste care dau duce spre un corridor lung, plin de oglinzi. Însă şi aici sunt camere de supraveghere, stând în colţurile tavanului ca nişte gândaci mari şi negri. Un şuvoi de focuri de arme explodează deasupra capului meu, forţându-mă să mă arunc la podea. Două santinele, cu uniformele lor în culoarea focului, ţâşnesc printr-o oglindă şi se îndreaptă spre mine. Sunt exact ca ăia de la securitate, îmi spun în sinea mea. Nişte agenţi idioţi, care nu te cunosc. Ei habar n-au ce poţi tu să faci.

Nici măcar eu n-am habar ce pot să fac.”





Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Monique spune:

    Are ceva din Tarkowski…foarte multe planuri. E destul de greu de parcurs, fiind foarte densa, cel putin din fragmentul de mai sus.

    raspunde

  2. Dragan spune:

    Nu mă pot dezlipi de aceasta carte! Sirul povesti aduce puțin cu Jocurile Foamei! Astept cu entuziast și filmul.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro