Când te gândești la vedetele de la Hollywood, le asociezi unor cuvinte precum materialism, superficialitate, petreceri, relații scandaloase, droguri, alcool, nicidecum literatură. Ei bine, se pare că James Franco, actorul îndrăgit mai ales pentru aspectul său fizic și care și-a câștigat popularitatea prin apariția în filme precum 127 Hours, Howl, Milk, Pineapple Express, Spider-Man, Planet of the Apes, încearcă să depășească aceste stereotipuri, ținând neapărat să sfideze așteptările, dovedind anumite aptitudini literare. Fapt ce poate fi atât de șocant pentru unii, încât reacțiile sunt extrem de negative, nu atât din cauza calității (slabe) a creațiilor sale, cât mai degrabă înrădăcinării într-un soi de frustrare tipică criticii literare. Un fel de impuls (dus la extrem) al unora de a-și proteja mediul artistic, de parcă o mână de texte slăbuțe (doar pentru că sunt scrise de un actor celebru) pot dăuna într-atât literaturii, încât se cer luate măsuri.

James Franco s-a născut într-o familie în care arta se cuibărise deja, părinții săi cunoscându-se la un curs de pictură. Odată cu venirea acestuia pe lume, Betsy Franco (mama actorului) schimbă o unealtă artistică pentru alta, dedicându-se scrierii de literatură pentru copii (în jur de 50 de cărți). James și-a descoperit această pasiune în timpul liceului, când, intrând în belele, a găsit în literatură o formă de refugiu citindu-i pe Melville, Hemingway, Steinbeck, Burroughs, sau Kerouac. Mai târziu, colegiul l-a introdus în lumea actoriei care avea să-i răpească tot timpul. Asta până în 2006 când, descoperind limitele acestei profesii, s-a întors în băncile UCLA-ului hotărând fiind să-și trateze pasiunea pentru literatură la fel de serios ca cea pentru filme.

„There is a fake version of me
And he's the one that writes
These poems.
He has an attitude and a swagger
That I don't have [...] He's become the real me
Because everyone treats me
Like I'm the fake me”.

Ca actor, a îmbrăca diverse forme ale artei e ceva natural, ba chiar necesar. Nu ar trebui să fie nimic ieșit din comun în faptul că James a ales să-și extindă interesul și asupra zonei literare, deoarece transferul poeziei în mediul cinematografic nu este o mutilare a artei, nu devine altceva, ci e pur și simplu o extensie, o încercare de a adăuga o nouă dimensiune, dar și o cale de a împinge regizorul să-și depășească limitele, să iasă din zona convenționalului pentru a examina felul în care diferite forme și medii artistice interacționează, cum se îmbină, care le sunt limitele. Ceea ce face el nu ar trebui etichetat și separat, ci luat ca întreg, „ca un film în imagini și cuvinte, o autobiografie narată drept ficțiune de către versiuni fictive ale unor oameni reali, un colaj ce încearcă să fie o reflexie lineară a unei vieți care în natura sa e un colaj; o reflexie clară într-o oglindă distrusă - privește reflexia, dar de asemenea privește toate aceste fisuri frumoase!”

James e categorisit adesea drept un hipster diletant, un pseudo-intelectual datorită încercărilor sale mai puțin convenționale de a deveni un ambasador filmic al literaturii americane printr-un soi de fetișizare a acesteia, implicându-se în filme despre Allan Ginsberg, Hart Crane și va urma - Bukowski (cunoscătorii știu probabil la ce mă refer). Greșeala pe care o fac mulți dintre cei ce sunt deja familiari cu încercările sale literare, este aceea că încearcă să-l privească drept un scriitor, nereușind a-l lua în serios într-o astfel de ipostază din cauza prestației sale ca actor, acel cineva care imită. Însă, indiferent de valoarea literară a titlurilor publicate, eu îl admir pentru curiozitatea și pasiunea sa molipsitoare, pentru ambiția de neclintit în fața criticilor și setea sa compulsivă de cunoaștere, sau felul în care lucrează neîncetat de parcă ar fi hărțuit de demonii creației. Nu numai că nu dăunează literaturii așa cum ar susține diverse voci răutăcioase, ba chiar eu cred că poziția pe care celebritatea i-a oferit-o îi garantează o mare putere de influență asupra fanilor săi pentru a-i determina a-și crește aprecierea față de literatură, în timp ce încercările sale ar trebui privite ca un tribut de la un mediu artistic (cinema) către altul (poezia).

Dacă vă întrebați cumva când mai are timp și de citit fiind atât de ocupat cu actoria și obligațiile sale studențești, ei bine, nu de puține ori a fost surprins pe platourile de filmare cu câte o carte: Crash (J.G. Ballard), The Trouble With Normal: Sex, Politics, and the Ethics of Queer Life (Michael Warner), Remembrance of Things Past (Marcel Proust), Sweet Machine (Mark Doty), The Iliad (Homer), The Hunter (Donald E. Westlake), Finnegans Wake (James Joyce), Lord of the Flies (William Golding), The Notebook, The Proof, The Third Lie (Agota Kristof).

Iată câteva dintre proiectele sale literare:

Directing Herbert White este o colecție de poezii ce se învârt în jurul aceleiași teme - Hollywood-ul, cu toate nuanțele sale de gri ce scapă adesea luminii reflectoarelor. Titlul volumului provine de la numele poemului pe care James l-a adaptat într-un scurtmetraj ,Herbert White, acesta aparținând poetului Frank Bidart, un bun prieten al actorului. Câteva dintre poemele lui Franco poartă titlul unor melodii de la formația The Smiths („There Is A Light That Never Goes Out”, „Please Please Please”, „Girlfriend in a Coma”). Cele mai reușite sunt considerate a fi „When My Father Died” și „Hello”, alături de cele șase sonete dedicate actoriei.

Palo Alto este o colecție de povestiri transformată mai târziu într-un film regizat de Gia Coppola și avându-l pe James Franco într-unul dintre roluri, fiind bazată pe experienețele de care acesta a avut parte crescând în nordul Californiei. A fost poate cea mai bine primită dintre creațiile sale literare.

Hollywood Dreaming: Stories, Pictures and Poems îmbină ficțunea cu autobografia și poezia.

Child of God este un film regizat de James având la bază romanul cu același nume al lui Cormac McCarthy.

The Broken Tower a fost realizat inițial ca subiect pentru masteratul actorului la NYU. Ideea i-a venit în timpul filmărilor pentru „Sonny”, citind biografia lui Paul Mariani despre poetul Hart Crane, un nume cu siguranță mai puțin cunoscut unora cu toate că a fost lăudat de Robert Lowell, Tennessee Williams, sau Harold Bloom ca fiind unul dintre cei mai influenți poeți ai generației sale. Filmul alb-negru pe care James l-a realizat captează scurta, dar arzătoarea viață a poetului în 12 „voiaje” sau capitole.

As I Lay Dying e încercarea extrem de curajoasă a lui James Franco de a realiza o adaptare a romanului cu același nume scris de William Faulkner.

Lista nu se oprește aici deoarece actorul intenționează a realiza o adaptare a lui Bukowski, îl vom vedea într-o adaptare pentru The Adderall Diaries al lui Stephen Elliott, dar și în versiunea cinematografică a cărții The Disaster Artist (Greg Sestero) în calitate de actor și regizor.

„Cinci la sută dintre oamenii care scriu poezie chiar vor să scrie poezie. Restul de 95% vor doar să fie poeți.” zicea Don Paterson într-un articol. Să sperăm că James Franco se încadrează în prima categorie, că literatura nu e doar o fază de tranziție sau o criză de identitate a acestuia și că într-o zi își va stăpâni cu adevărat atât tehnica cât și conținutul amplificând aceea melancolie a vocii specifică lui J.M.Coetzee care se zbate să răsufle în textele sale, acel stil caracteristic generației beatnicilor de care cred că e capabil. Cine știe, poate la un moment dat se va dedica și mai mult de-atât literaturii și studenții se vor putea bucura de lecțiile profesorului James Franco.

„We want our poetic selves
Destroyed by handsome brutes
In wife-beaters and oiled hair,
The poetry of being f----- to death.”
(James Franco, în poemul „Marlon Brando”)